Mircea Radu IACOBAN

O ceaşcă cu apă din hulitul iaz încă nenăscut la Roşia Montană ar conţine 5-7 p.p.m. (părţi dintr-un milion) cianură. Cea mai banală ceaşcă de cafea pe care o bem dimineaţa conţine tot atât: 6 p.p.m. Limita stabilită de legislaţia europeană: 10 p.p.m. De aici s-ar cuveni să înceapă şi tot aici să se încheie orice discuţie privind proiectul Roşia Montană – evident, dacă la noi nu s-ar vorbi şi, mai ales, hotărî, după ureche.
Am plecat spre Roşia Montană având convingerea dinainte formată: lipsiţi de scrupule, investitorii canadieni încearcă să pună laba pe aurul poporului, să demoleze una dintre cele mai originale şi expresive aşezări din Ţara Moţilor şi, colac peste pupăză, să ne şi otrăvească cu cianuri. Nu m-am întors fan al Gold Corporation Roşia Montană, dar cu îndoieli… cât cuprinde.
Se ajunge greu în inima Ţării Moţilor. Călătoria merită, fie şi numai pentru unicitatea peisajului; în rest, vară şi… fum. Zonă defavorizată, cu mai toate unităţile industriale oblonite (80% şomaj!), cu calea ferată Turda-Abrud desfiinţată, cu o populaţie îmbătrânită (70% femei de vârsta a treia la Roşia!) şi în continuă scădere, străvechea şi legendara vatră minerească, unde se scoate (pardon: se scotea) aurul de 5000 de ani, şi-a pierdut încă din 2006, odată cu închiderea minelor, principala forţă productivă - adică, însuşi temeiul fiinţării. 40.000 de moţi şi-au luat lumea în cap, bejenindu-se unde au văzut cu ochii. Abrudul şi, mai ales, Roşia, pot fi asemuite cu acele localităţi damnate din filmele americane rămase în afara traiectului noilor autostrăzi.
Şi anul trecut, şi vara asta, am fost singurul locatar al ditamai pensiunii abrudene: „Cine să mai vină, domnule?” Prima surpriză de proporţii la Roşia Montană: nici vorbă ca localitatea să fie distrusă. Dimpotrivă: RMGC este dispusă să investească 25 milioane de dolari pentru refacerea şi conservarea celor 41 de clădiri de patrimoniu. Vor fi desfiinţate doar două sătucuri din zona apropiată, ai căror locuitori, consistent despăgubiţi, s-au şi mutat în cartierul construit pentru ei la Alba Iulia, în alte zone, la alegere, din Apuseni, ori se vor stabili în satul-model Piatra Albă, deocamdată pe planşetele arhitecţilor. La definitivarea detaliilor au contribuit zeci de instituţii de cercetare (inclusiv Muzeul Bucovinei) şi s-au stabilit în detaliu procedurile de refacere a mediului.
Sigur că nu vor curge râuri de lapte şi miere pe Valea Arieşului şi că, de fapt, costurile dezvoltării durabile se vor acoperi tot din excedentele asigurate de bogăţiile subsolului nostru, dar: 1 – statul român a închis minele deoarece mai departe, în profunzime, nu se mai poate acţiona decât prin procedeul, unanim uzitat în lume, cianurării (Suedia, ţară cu preocupări ecologice exagerate chiar, deschide anual 2-3 noi mine de aur ce utilizează tehnologii pe bază de cianurare); 2 – profitul net al statului ar fi de circa 4 miliarde de dolari; 3 – s-ar crea mii de locuri de muncă într-o zonă, astăzi, cvasi-moartă; 4 – salariile propuse minerilor vor fi de cinci ori mai mari decât salariul mediu naţional; 5 – atât patrimoniul cultural, cât şi mediul, vor fi refăcute în întregime pe parcursul sau după încheierea perioadei de exploatare (16 ani).
Proiectul în sine este conceput cu respectarea standardelor celor mai restrictive ale UE. De aici încolo încep nedumeririle: este normal ca statul român să deţină doar 20% din acţiuni? Care-s subtilităţile jocului acţionarilor? Söros (se putea să nu fie amestecat?) posedă un zdravăn portofoliu de acţiuni, dar a deschis un Centru de informare care susţine… abandonarea proiectului (?!).
Am rugat-o pe fata de la Centrul alăturat, pro-proiect, să repete de trei ori informaţia: da, Söros are acţiuni la o iniţiativă pe care… o combate. Pas de mai înţelege ceva! Or fi iţele încurcate, sunt patetice reacţiile târzii ale parlamentarilor noştri, („aurul poporului!”, „se otrăveşte natura!”, „se distruge patrimoniul!”), dar, altfel, cele 10 milioane uncii de aur şi 47 milioane uncii de argint rămân pe veci îngropate în adâncuri, fiindcă nu pot fi scoase decât prin cianurare. Roşia Montană ruina-se-va de tot, Ţara Moţilor se va goli… de moţi.
Dumnezeu ştie cum o fi mai bine de procedat: o mai fi posibilă re-negocierea participaţiei statului? Atunci, să se încerce. Cea mai păguboasă mi se pare starea de fapt actuală: se vorbeşte emoţional, în lipsa informaţiilor elementare, nimic nu se mişcă, fie într-un sens, fie în celălalt. Apusenii aur poartă, noi cerşim (împrumuturi externe) din poartă-n poartă.