Mircea Radu IACOBAN

Spaţiul cultural românesc este doldora de viteji după război. Dacă e să-i asculţi, ai crede că tocmai cei mai zeloşi slujbaşi ai trecutului regim au fost promotori ai democraţiei şi dârji luptători împotriva dictaturii ceauşiste. Şi tu, şi eu, şi ceilalţi, avem partea noastră de responsabilitate, desigur, în proporţii net diferite, şi dacă, astăzi, putem să ne exprimăm liber opinia despre ceea ce a fost, nu-i tocmai moral să profităm făcând-o pe eroii, arogându-ne merite exagerate, dacă nu chiar inventate.
Cei ce n-au trăit realităţile „epocii de aur” n-au cum pricepe în profunzime funcţionarea mecanismelor ne-libertăţii generalizate, obligativitatea semnalizării preventive la stânga pentru orice măruntă cotitură cutezată spre dreapta, nici echilibristica precară a compromisului, câte odată salutar, adeseori condamnabil. Ar putea să le vină în ajutor mărturiile obiective ale veteranilor din campaniile „culturii socialiste” – şi tocmai aici apar mai ades contrafacerile şi împăunările cocoşeşti. Am senzaţia că unii au început să le şi creadă, convingându-se pre ei înşişi, ca efect al eforturilor instinctului de autoapărare, chemat să afle disculpări şi să solicite indulgenţe în temeiul iluzoriilor vitejii de altădată.
Radu Albu – trecut de vreo doi ani la cele veşnice – lasă posterităţii un lung interviu, publicat într-o revistă culturală din provincie („Spaţii culturale”). A fost şeful cenzorilor din judeţul Argeş şi aplica (sau nu) ştampila pătrată ce îngăduia tipărirea presei de partid şi culturale din Piteşti. (Imediat după revoluţie, o-ntoarce ca la… Piteşti, ocupându-se de redactarea şi editarea ziarului… PNŢCD „Glasul dreptăţii”!) Într-un mixtum compositum în care realităţi şi adevăruri fac bună casă în spaţiul aceleiaşi coloane cu deformări şi lăudăroşenii penibile, interviul arată, mai întâi, cât de unice şi făr-de-pereche erau împuternicirile cenzurii din Piteşti, „singura din ţară care lectura pe plan local publicaţii sale (n.n.: de unde şi până unde „sale”?). Toate celelalte reviste de cultură din ţară erau lecturate, în paralel, şi la Centrala DGPT Bucureşti.” Aiurea! La Iaşi, revista „Cronica” primea viza pe plan local. La Cluj, „Tribuna”, aşijderea. „Şefii de la cenzură erau evrei” – afirmă Radu Albu: „Soldenchein la Iaşi…”
Aproape 30 de ani am gazetărit, la Iaşi, sub apăsarea ştampilei pătrate, dar de Soldenchein ăsta, nici c-am auzit! Obsedat de-a binelea, cenzorul piteştean îl taie împrejur şi pe fostul director economic al Uniunii Scriitorilor, Traian Iancu – „alt evreu”. Am vizitat, în Făgetul Banatului, rubedeniile lui Iancu, români get-beget – şi, oricum, asta n-are nici o relevanţă într-o discuţie cu adevărat serioasă şi responsabilă. Mai aflăm că viteazul nostru l-a „trimis acasă pe Păunescu, cu Flacăra lui cu tot”, interzicând spectacolul-cenaclu anunţat la Piteşti. Aş! Nu putea să interzică un spectacol pe care nu l-a văzut, iar Păunescu, după episodul tragic de la Ploieşti (şi nu numai de asta) primise interdicţie taman de la faimosul „Cabinet 2”. „Din cauza cenzurii – mai fantazează Albu – n-a suferit aici nimeni.” (Prozatorul Marin Ioniţă spune, însă că, dimpotrivă, respectivul erou de carton „a măcelărit manuscrisele scriitorilor”.) „Eu am avizat, ţin minte, o piesă a lui Everac (…) Până la urmă, am eliminat finalul regizoral-coregrafic al piesei, dar nu şi textul.” Tot e bine c-a rămas barem… textul; cât despre un final post-cosmetizat, se ştie, poate schimba toate sensurile. A trebuit s-o fac şi eu odată, la Naţionalul ieşean, schimbând finalul unei piese de D.R. Popescu, în prag de totală interzicere,
dar ăsta nu-i nici pe departe motiv de laudă – dimpotrivă. Mai departe, citim cu surprindere: „Nu eram subordonat organelor de partid.” Sigur că, administrativ, nu exista o subordonare directă, dar cum „Partidul e-n toate” (vers al lui Lesnea), când hotăra partidul, cenzura amuţea. Am publicat romanul cu cântec „Bunavestire” al lui Breban cu aprobarea secretarului CC Burtică.
În faţa mea, după primirea telefonului de rigoare, cenzorul a ştampilat filele fără să le mai citească! Convingerile intime ale cenzorului piteştean îi provocau necurmate suferinţe: orice articol „trebuia să înceapă cu laude la adresa tovarăşului sau tovarăşei. Altfel, nu apărea. Mie nu-mi convenea acest lucru, dar…” I-auzi! Mai întâi, laudele puteau fi aşezate la fel de bine şi-n coada materialului de presă, nu asta conta, apoi, au apărut mii şi mii de articole fără astfel de firitiseli, ceea ce înseamnă că nu erau absolut obligatorii, ci doar cei slabi de înger supralicitau; în fine, dacă nu-i convenea, de ce ştampila? Cam ăsta-i genul de întrebări cu care pot (şi trebuie) dezarmaţi vitejii de după război. Cât despre relaţia cenzură-literatură, nu pot uita întrebarea ce mi-a pus-o cândva un fost cenzor ieşean: „Spuneţi-mi o mare carte care n-a apărut din cauza cenzurii.” N-am avut răspuns.