Mircea Radu IACOBAN

Adunând (şi păstrând) an de an câte un volum, m-am pricopsit cu un raft întreg de „Mersul trenurilor”. Le-am luat la răsfoit cu nostalgie: în funiile de cifre regăsesc fumul – la propriu şi la figurat – călătoriilor de odinioară şi recapătă contur amintiri tremurate.
Adică, de ce n-aş avea voie să fiu sentimental când vorbesc despre calea ferată română? Fostul director general al Regionalei Iaşi, Alex. Filioreanu, ori de câte ori povestea despre liniile nou construite prin strădania lui de suflet, începea să plângă! Primăvara asta, Filioreanu a plecat în marea călătorie, cea fără întoarcere, iar secţiile cu care se mândrea îşi dau şi ele duhul: Dângeni-Săveni a răposat de multişor, Dorneşti-Siret e la reanimare, Paşcani-Tg. Neamţ a primit diagnosticul funest „incurabil”. În urmă cu numai zece ani, mai circula acceleratul direct 550/553 Tg. Neamţ-Bucureşti-Tg. Neamţ: acum, se propune închiderea liniei pentru motive de nerentabilitate. Şi nu traficul de călători, în continuă scădere pe liniile secundare, aduce calea ferată în pragul colapsului, cât cel de mărfuri. Magaziile din staţii zac goale, vizitate doar de stafii, serviciul de coletărie parcă n-ar mai fi – au mai rămas pe poziţii doar trenurile marşrut (cărbune, petrol), şi ele, tot mai rare.
Marile investiţii în europenizarea reţelei rutiere lovesc de două ori în destinele CFR: mai întâi, sunt pricina cronicei subfinanţări a căilor ferate, în al doilea rând, când s-or da în funcţiune, vor contribui şi mai drastic la diminuarea comenzilor de transport feroviar. Glasul roţilor de tren se va auzi stins, tot mai stins, rămânând să răsune tonic la joante doar pe magistralele de lung parcurs. Zeul automobil se pregăteşte să-şi savureze deplin victoria – nimic de făcut, asta-i legea firii. În ţările civilizate, lucrurile s-au petrecut de mult aidoma. Toate trec.
Cine îşi închipuia, în veacurile ce s-au dus, că vor dispare surugiii de poştă, ori breasla birjarilor din târguri? Sau, mai aproape de zilele noastre, atelierele de remaiat ciorapi şi pingelit pantofi? Nu-i cerere, nu-i ofertă – închidem prăvălia! Pe calea ferată română se circulă tot mai lent, incredibil de încet, cu o viteză medie la jumătate faţă de ceea ce se practică în sorelele noastre europene. Pe liniile secundare, numărul trenurilor de călători s-a înjumătăţit. (Ciudat: pe secţiile preluate de societăţi particulare, s-a dublat; n-o fi şi ceva putred în Danemarca-CFR?) Noile generaţii, care n-au auzit pufăitul stenic al locomotivei cu aburi şi n-au simţit, în coada ochiului, firicelul de zgură slobozit pe coş, care nu s-au ferit de plesniturile tufelor de alun când se cobora fereastra pe la Ilve, care n-au habar de mirobolanta şapcă roşie a impiegatului de mişcare, nici de ţăcănitul telegrafului Morse, nici de apariţia de poveste a maşinii 140.234, coborâtă de la munte năpădită de ţurţuri de gheaţă, nici de…, nici de…, sigur că n-au cum pricepe legitimitatea nostalgiei după o lume a tehnicii destituită, firesc, tot de… tehnică.
Fiu de ceferist cu şapcă roşie şi crescut printre locomotive şi vagoane la Iţcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată şi odată calea ferată. Şi, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea şi disciplina celei de a doua armate a ţării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei ameninţări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost şi numai sunt, au făcut, totuşi, parte din viaţa noastră, inclusiv cea afectivă. Cursa de persoane 5730/5731 m-a adus la Iaşi, prin Dorohoi, după „liberarea” din armată. Locomotiva Pacific 231.076 a remorcat personalul cu care am venit la examenul de admitere de la Facultate. Cu automotorul rapid Diesel, construit de Malaxa în 1935, am ajuns la cea dintâi premieră jucată într-un teatru bucureştean. Şi am reţinut astfel de amănunte cu detalii, inclusiv auditive: n-am să uit fluierul răguşit al mocăniţei de pe Valea Arieşului, nici şuierul piţigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna.
Un text onorabil de muzică uşoară (rara avis!) spune că „Stelele care cad nu pier / Stelele care cad se mută în alt cer.” Trenurile care nu mai sunt s-au mutat în amintirile noastre, iar vechile „mersuri” mai păstrează, cifric, datele fantomaticelor traiectorii din vremea lui „a fost odată”…