Mircea Radu IACOBAN

A trecut aproape neobservată ştirea că, într-un oraş capitală de judeţ din România, a fost închisă ultima librărie de carte românească – la Sf. Gheorghe. (Cu câţiva ani în urmă scriam, chiar în această rubrică, despre bogatul fond de carte al librăriei din Sf. Gheorghe, remarcând eleganţa expunerii şi modernitatea etalării…) Ştirea a trecut cvasi-neobservată din pricina banalităţii evenimentului: ce mare lucru încă o librărie desfiinţată? Oraşul Sf. Gheorghe are populaţie majoritar maghiară. Nu se vinde carte românească? Firesc, se închide prăvălia – numai că nu se zăvorăşte de tot: va continua să funcţioneze, difuzând opuri în limba maghiară.
Dacă autorităţile locale ar fi fost cât de cât interesate, probabil că s-ar fi putut menţine, cu statut de tolerat, un raionaş de carte românească. N-a fost să fie: unde dragoste nu e, nimic nu e. Eventualele conotaţii politice ale evenimentului l-au decupat oarecum din rutina ştirilor făr-de relief: altfel, probabil că nici nu s-ar fi consemnat mai mult decât banalul deces al unei librării. În linişte, fără tam-tam, pretutindeni în ţară şi-au dat duhul astfel de… anacronice unităţi comerciale. La Iaşi, în cartierul universitar şi, nu-i aşa, intelectual, Copou, singura librărie s-a metamorfozat peste noapte în depozit de scaune. În centru, unitatea de tradiţie care purta numele lui Eminescu s-a închis fără prea multe explicaţii.
La Bacău, librăria a fost izgonită din centrul oraşului. La Roman, aşijderea, Cum stau lucrurile la Suceava, dvs, ştiţi mai bine. Pretutindeni, motivaţia este aceeaşi: nu se vinde carte. Şi chiar nu se vinde! Să încercăm a vedea de ce. Comparaţiile cu „starea cărţii” în urmă cu 20-30 de ani nu ne pot fi de mare folos. Azi, toate s-au schimbat: ritmurile vieţii, motivaţiile, tentaţiile, aspiraţiile, statutul şcolii – peste toate aşezându-se spectrul întunecat al crizei economice.
Dintr-o marfă ieftină şi la dispoziţia oricui, cartea a intrat în rândul obiectelor de lux – evident, din pricina preţului. Să nu credeţi că, înainte de ’89, statul subvenţiona editarea de carte şi, din acest motiv, preţurile erau mai mult decât rezonabile. Am lucrat în sistem şi ştiu: pe total edituri se realiza un echilibru financiar, beneficiile unora suplinind pierderile altora – cum se întâmpla cu tipăriturile în limba maghiară, susţinute, între altele, şi din excedentele izbutite de „Junimea” ieşeană. (Vă mai amintiţi povestea cu puiul de cuc?) Fără a fi în vreun fel „consolidat” de stat, bugetul editorial general se împlinea datorită tirajelor. Am publicat, la „Junimea”, poezie în 35.000 de exemplare (Nichita Stănescu, Marin Sorescu) şi proză în 120.000. Librarii comandau în baza unui proiect editorial anual, comanda se plătea anticipat (!) şi, de regulă, editurile nu putea face faţă solicitărilor, fiind nevoite adesea să plafoneze tirajele.
Opţiunea obişnuită era de 15.000 ex.; acum, rareori trece de 500 şi decontarea se face pe parcursul vânzării, ceea ce aduce editorul în imposibilitatea construirii unui buget bazat pe cifre certe. Ştiţi care-i comisionul practicat de librari pentru menţinerea cărţii în raft? 40-45-50% din preţul de vânzare! Ceea ce-i enorm şi nu poate fi întâlnit la asemenea proporţii nicăieri în lume.
Jumătate din preţul cărţii, la care au trudit scriitorul (de regulă, nu încasează nimic), editorul, computeriştii, plasticienii, tipografii, şi pentru care s-a tăiat măcar un brad, revine celui ce găzduieşte cartea în raft! E–un cerc vicios: librarii se plâng că n-au încasări fiindcă vânzarea merge greu din pricina preţului, iar cartea nu se vinde datorită tocmai preţului umflat de pretenţiile librarilor! E bine de ştiut că, din tipografie, cartea iese cu un preţ (în funcţie de tiraj) care rareori depăşeşte 15 lei/ex. În vitrină, o veţi vedea pusă în vânzare contra sumei de 50-60 de lei. Toate aceste chestiuni despre care… se tace (şi nu numai astea) ar putea fi luate în discuţie de Direcţiile judeţene pentru cultură, dacă nu li s-ar fi tot redus atribuţiile până la naşterea întrebării… de ce mai sunt necesare. Dar acesta-i alt subiect. O să-i vină rândul.