Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
O surpriză de cu totul altă natură furnizează celui neavizat traversarea comunei Certeze, ocrotită de căuşul dealurilor Huta-Certeze şi aburită de ceţurile ridicate de pe Tisa. Aţi văzut, desigur, localitatea filmată admirativ, din toate unghiurile, de operatorii TV şi comentată în termeni gen „chapeau bas!” de reporterii rămaşi cu gura căscată la impactul cu ineditul primei luări de contact – spre a o ţine apoi tot într-o exclamaţie de surpriză şi încântare. În acte, Certeze figurează drept comună încă de la… 1205 (!). Dovezile arheologice certifică existenţa aşezării de prin sec. XIV. Un document al regelui Ludovic cel Mare o menţionează la 1347. Vatră străveche, aşadar. Cum se înfăţişează ea la începutul veacului XXI? Toată lumea cade în admiraţie, fiindcă nu există oraş românesc în stare să alinieze, de-a lungul unei străzi de câţiva kilometri, vilă măreaţă, lângă alta… şi mai măreaţă. De fapt, vilă este prea puţin spus, fiindcă aceste construcţii, multe (pentru noi) cu valoare de unicat, ar putea aspira mai degrabă la denumirea de „reşedinţă”, atât prin grandoarea soluţiilor arhitecturale, cât şi prin calitatea materialelor puse în operă, unde marmura şi termopanul sunt mai mult decât banale.
Din câte am aflat de la Primărie, cei 5670 de locuitori trăiesc în 1800 de case noi – ar veni, deci, cam 3 suflete la o clădire ce ar putea găzdui în pace şi onor 3-4 familii de… moldoveni. Iar ritmul constant de construire adaugă, anual, alte 25-30 de noi „reşedinţe” unui fond locativ şi aşa supradimensionat, fiindcă, în pofida spectaculosului edificat, impresia pe care ţi-o lasă traversarea comunei este aceea de sub-populare şi (din acest punct de vedere) de orăşel… cvasi-mort. Viloaiele par nelocuite, ori, cel mult, parţial locuite, şi de câte ori am trecut prin Certeze, n-am zărit un câine, o pisică – adică, obişnuitele semne ale permanenţei şi continuităţii vieţii urbane (că rurale, nu pot să-i zic). Impresie, totuşi, falsă: la Certeze funcţionează 230 (!) de societăţi de construcţii şi sunt înregistrate 1500 de automobile, în afara celor trecute pe firme. Multe dintre respectivele firme prestează activităţi de construcţii şi amenajări exterioare/interioare pe tot cuprinsul ţării. E-un miracol acolo, au aterizat extratereştrii pe dealurile Huta, apa minerală Nova-Oaş posedă proprietăţi stimulative miraculoase, ordinea şi meticulozitatea ardelenească fac minuni? Primarul dă o explicaţie mult mai simplă: certezenii au lucrat şi lucrează în străinătate şi tot ce câştigă investesc în case. Funcţionează, se zice, o aprigă competiţie locală, fiecare sătean dorind să-şi edifice o vilă mai maşcată şi mai ţâfnoasă decât aceea a vecinului. Dacă X a izbutit să-şi ridice o casă care se roteşte după soare, megieşul îşi va face şi el una, dar care, musai, să se învârtă… mai repejor.
Explicaţia este valabilă doar până la un punct, fiindcă (de pildă), 80% din locuitorii Ostrei bucovinene lucrează în străinătate, iar restul de 20% tot pentru străini trudesc, fiindcă singura fabrică rămasă în zonă nu-i proprietate românească. Ce-i în Ostra, se ştie şi se vede: străvechi blocuri ceauşiste şi doar câteva case mai acătări ridicate în ultimii ani. Se apare însă că certezenii aplică soluţia emigrării temporare încă… din bătrâni şi, spre lauda lor, trimit tot ceea ce câştigă în ţară. De aici încolo insinuându-se şi un posibil reproş. Satele ungureşti arată a aşezări ungureşti. Satele austriece par mici staţiuni balneare populate cu case în inconfundabilul stil austriac. Orăşelele spaniole sunt clădite în specificul hispanic. Şi celei mai sărace localităţi greceşti, şi celei mai înstărite îi recunoşti de departe specificul arhitectural şi constructiv tipic Eladei. Ce vedem la Certeze? Aici o bucăţică din Spania, alături o fărâmă dintr-un burg german, dincolo, un patio italian ce se învecinează cu o vilă tipică pentru Ţările de Jos – nimic, dar absolut nimic românesc. Fiecare şi-a adus, de pe unde s-a bejenit, câte un proiect din părţile locului şi l-au transplantat ţn Ţara Oaşului! Cum adică, se va spune, nici aşa nu-i bine? Harnicii şi întreprinzătorii ardeleni au adus un colţişor din opulenta Europă şi l-au împământenit pe plai mioritic; ce ar fi trebuit să construiască, case cu prispă şi motocei la horn? Poate Primăria să interzică construirea de turnuleţe ca-n Siracuza? De ce s-o facă? Fiindcă, iată, există sumedenie de particularităţi constructive autohtone care nu exclud travertinul şi termopanul, dar „sună” cât de cât româneşte. În oraşele americane funcţionează Comitete de stradă ce avizează orice proiect şi nu acceptă nimic care să iasă din tipicul constructiv al zonei. La noi, disciplina în construcţii nu ia în considerare decât date tehnice, alinieri şi regimuri de înălţime, ignorând tot ce ţine de specific şi tradiţie. O fi bine aşa?
