Cătălin MIHULEAC

Există două discipline de concurs, unde cetăţeanul român îşi cultivă cu mândrie supremaţia, putând acorda la orice oră meditaţii contracost omologilor din alte ţări: accidentele de căruţă şi căzăturile din cireş. Şi unele şi altele sunt patronate de Regia Autonomă a Romantismului, sfârşind prin a înţoli în ghips irefutabila foame naţională de poezie. Dar, fiindcă în aceste zile cireşul îşi recoltează gloria pe care o dată pe an calendarul i-o acordă, îi vom închina şi noi cerneala din stilou, lăsând la o parte atemporala căruţă, în care românul se încăpăţânează de milenii să se transporte pe şosele tot mai rapide.

Scopul ascensiunii în cireş este, desigur, culegerea cireşelor, care folosesc la fabricarea cireşatei, a dulceţii de cireşe sau a siropului de cireşe. Însă doar grobienii fără imaginaţie dau cireşelor asemenea întrebuinţări. Adevăratul alpinist în cireş culege cireşele exclusiv pentru a face din ele cercei, meniţi să împodobească urechiuşele fiinţei iubite. Tocmai de aceea, a le cumpăra din piaţă, în loc de a le culege cu mâna ta, e aproape un sacrilegiu; e ca şi când ai asculta o mare simfonie cu urechile altuia.

Până acum un timp, blegul care sălăşluieşte în mine avea impresia că cireşul este micul everest de livadă, escaladat doar de firi romantice cu vârsta până în maxim 25 de ani. Vai de capul meu, cât de mult m-am putut înşela! În realitate, până şi persoane sărite departe de vârsta nebuniilor omologate de natura omenească, chiar şi bătrâni cu dentiţia acaparată de straiul viplei nu se dau în lături de la urcuşul în cireş şi de la inevitabila parte a doua, căzătura din cireş.

Pe vremea când eram mult mai visător ca acum, într-o noapte de iunie ce-şi acoperea formele apetisante cu un furou ţesut din beţii aromatice, mi-am pus în cap să-mi asigur porţia de nemurire, schiţând o hartă a frecvenţei căderilor din cireş. Doream să stabilesc în care locuri din ţară se cade mai cu spor din cireş şi în care mai puţin; dar a trebuit să renunţ, din pricina cheltuielilor cerute de volumul imens de muncă. Cu toate astea, am izbutit să evidenţiez câteva localităţi fruntaşe pe ramură, unde – parafrazând începutul romanului „Douăsprezece scaune” al marilor clasici ruşi Ilf şi Petrov – accidentele de cireş sunt atât de numeroase, încât oamenii se nasc doar pentru a se sui în cireş, a plonja în gol şi a îmbrăca în final uniforma scorţoasă a ghipsului.

Ah, voi plonjori din piscuri de cireş, zburători care vă faceţi oasele pulbere, de dragul obiceiului fără moarte al cireşelor prinse la urechi! Aud tocmai de aici cum gâlgâitul romantic al sângelui vostru îndrăgostit suie precum locomotiva în fibra lunii iunie!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Din cireş eu ţi-am cântat o serenadă.

Comentarii