Mircea Radu IACOBAN

Câteva dintre marile minciuni ivite din spuma revoluţiei au răposat relativ repede, sucombând datorită propriei lor enormităţi – de pildă, povestea cu cei 60.000 de morţi de la Timişoara. Altele, par a avea tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Printre ele, marota cu buldozerele care au demolat satele româneşti, „în primul rând cele aparţinând minorităţilor” – cum scrie Tony Judt în monumentala sa „Istorie a Europei după 1945 – epoca postbelică”. Cartea, peste 800 de pagini în format academic (Ed. Polirom, 2008) este considerată de The Times Literary Suplement „o relatare magistrală a descoperirii de sine a Europei”, în vreme ce postfaţatorul, Mircea Mihăeş, remarcă „vasta cuprindere a unor fenomene de civilizaţie nu doar disparate, ci şi contrarii.”

Este, într-adevăr, o cercetare de copleşitoare amploare, până acum, cred, unică. Judt, profesor de studii europene la New York University, investighează cu incontestabilă autoritate cea mai spectaculoasă şi contradictorie perioadă a veacului trecut, distingând cu exactitate liniile de forţă în temeiul cărora s-a construit şi închegat Europa de azi. Probabil că tocmai imensitatea materialului documentar utilizat explică şi unele mici scăpări din paginile dedicate României. Cum ar fi: „Scrisoarea celor şapte (?)” nu-l include printre semnatari şi pe Goma, „cazul Pătrăşcanu” nu a fost niciodată „comasat cu al Anei Pauker” (care, în treacăt fie spus, n-a fost „fiica unui măcelar din Moldova”, ci a hahamului din Codăeşti), niciodată n-au fost introduse la noi, „pentru a spori productivitatea, norme fixe de muncă obligatorie duminicile şi sărbătorile”, după cum n-a fost practicată ş.a. „examinarea lunară obligatorie pentru toate femeile aflată la vârsta procreerii”

Tabloul vieţii pe plaiul mioritic în ultima perioadă a ceauşismului a fost suficient de întunecat pentru a nu mai necesita umbriri suplimentare exagerate – şi, oricum, tuşa negrului ficţional se pierde în imensitatea fondului negru general, păstrat ca un zaţ amar în amintirile românilor. Sigur că într-o lucrare ştiinţifică având astfel de pretenţii, exactitatea deplină ţine de regula jocului, numai că, aflându-ne în faţa unei cercetări de reală excepţie, mărunţişurile se cuvin trecute cu vederea. Nu şi atunci când informaţia distorsionată poate masca şi induce opinii discutabile. Cum ar fi relatarea asupra evenimentelor de la Tg. Mureş (19 martie 1990): „8 oameni au fost ucişi şi 300 răniţi în atacurile coordonate asupra minorităţii maghiare locale.” Mihăilă Cofariu fiind, probabil, inclus printre cei 300 de minoritari… Dar să revenim la „teza buldozerului”, care a făcut epocă şi a rămas înfiptă în mentalul naţiei precum un virus de neşters în hardul computerului. „Europa liberă” a pus-o în circulaţie mai întâi ca metaforă. De la microfonul postului münchenez, Dan Ionescu dădea ca exemplu de demolare satul Sălăgeni (Dumbrăveni – Suceava), rămânând precaut în concluzii: „este acum imposibil de determinat dacă depopularea de la Sălăgeni este rezultatul unui proces natural, sau rezultatul unei decizii politice.”

Pentru a susţine aceeaşi „teză a buldozerului”, s-a recurs, apoi, la exemplul comunei Otopeni, unde, într-adevăr, zeci de case au fost demolate în 1986. Trecută în contul abuzurilor sistematizării rurale, chestiunea avea, de fapt, cu totul alt mobil: construirea noii piste a aeroportului Otopeni… Cercetând presa europeană a acelor ani, ziaristul belgian Gérald de Selys, în cartea „Médiamensonges”, a sesizat o nuanţă în plus: „se relata pe larg că buldozerele acţionau mai ales în satele locuite de maghiari şi germani, deoarece Ceauşescu, în ura împotriva minorităţilor naţionale, dorea o deplină purificare etnică”, ceea ce susţine, după cum am arătat mai sus, şi  Tony Judt. Dac-ar fi să-i dăm crezare, nu numai că au fost văzute odioasele buldozere dărâmând sate, ci s-au putut desluşi încă şi mai vinovate preferinţe: aşezările minorităţilor. Aş! Baliverne! (Voi reveni în tableta următoare)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cai verzi.

Comentarii