Cu 101 ani în urmă, legendarul Mark Twain, în pamfletul „Senatorul Clark din Montana”, îşi zugrăvea astfel personajul: „Deşi am o experienţă de 40 de ani în domeniul potlogăriei şi vanităţii omeneşti, n-am văzut ceva care să semene cât de cât cu nesimţirea şi autoadmiraţia acestui bădăran vulgar şi de o incomparabilă ignoranţă.” Dacă schimbi „Clark” cu „Popescu”, şi „Montana” cu „Ilfov”, poate reieşi un minunat portret al parlamentarului român de azi.
Nici al nostru Tudor Arghezi nu l-a descris cu scule mai fine pe Manfred von Killinger – ambasadorul lui Hitler la Bucureşti – imortalizat, la 30 martie 1943, în pamfletul istoric „Baroane!”, publicat de ziarul Informaţia Zilei: „Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune! Ce floacă plouată în capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarice scos din apă fiartă de coadă, Baroane!” Se spune că Arghezi a încasat de la americani o sumă care greu încăpea în buzunar, pentru a se aventura în această scriere; şi-o fi adevărat, pentru că Arghezi se pricepea la negoţul din piaţă cu litere proaspete.
De când e lumea, cei atinşi de alicele pamfletelor se supără foc şi pară, uneori turbând de-a binelea. E o reacţie infantilă, deoarece a ţi se încredinţa rolul principal într-un pamflet e nu doar o onoare, ci şi o şansă la nemurire. Cine ar mai şti azi că a existat un senator Clark, grobian şi înfumurat, fără contribuţia sarcasmului în care şi-a înmuiat pana Mark Twain? Cine ar mai şti azi de baronul von Killinger, posesor de floacă plouată, fără acidul clorhidric din călimara bunicului Arghezi?
Cine ar mai şti mâine că a existat un infantil Adrian Năstase, care făcea glume, de nivelul şcolii ajutătoare, cu „veniţi să-mi număraţi ouăle”? Şi tot apropo de ouă, cine ar mai şti că a existat un ministru, a cărui bărbăţie a fost făcută ciur, acum câţiva ani de Crăciun, de-un glonţ vânătoresc?
Ce altă perpectivă de a rămâne în istorie, fie ea şi istorie literară, au atâţia şi atâţia oameni politici de azi?