Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Omul de Cro Magnon, apărut în paleoliticul superior, s-a aciuat în peştera cu nume de baladă „Gaura Chindiei” din Clisura Dunării, şi, gâdilându-l ispitele artei, s-a apucat să zugrăvească fel de fel de vietăţi pe pereţii catacombelor. Într-un fel, şi o explicaţie a faptului că unii pescari-pictori se comportă pe baltă şi azi ca în paleolitic – dar ceea ce de fapt interesează este naşterea atât de timpurie a breslei pictorilor-pescari, vizavi de târzia ei impunere sub aspect organizatoric.
În Moldova au funcţionat tot soiul de bresle (cea mai spectaculoasă, a calicilor, a dăinuit până în 1856 şi mi-a inspirat o piesă onorabilă, „Noaptea”); se pare că relaţia dintre măjari şi zugravii de subţire avea să se înfiripe abia prin veacul XX, fiind precedată de cunoscuta aplecare spre o tematică suprasaturată de bărci, bărbi, stuf, năvoade, raci, nori, peşti şi lişiţe. De la Turner la Aivazovski, Sorolla, Ernö, Archer, Monet (ce verde formidabil în tabloul „Bărci de pescari” de la Muzeul Naţional de Artă!) şi, de ce nu, până la Dali (care a copilărit în satul de pescari Cadaque), întinsul apelor, lupta cu stihiile, duritatea nelipsită de poezie a trudei pescarilor, apusurile, răsăriturile, valurile, malurile, ceaţa, reflexele, păsăretul, imaginea răsturnată în unde – toate fost-au nemurite sârguincios prin culoare şi, desigur, har. Spre a se ajunge la o tratare mult mai slobodă a tematicii, inclusiv de către plasticienii români: în compoziţia Corneliei Dedu, intitulată, „Sat pescăresc”, în loc de peşti, apare un cal, la Stela Vesa, crapii zboară prin sufragerie, în vreme ce la basarabeanul Brodski, ies din scorburile copacilor.
Nu se cuvin, însă, confundaţi pictorii-de-pescari cu pictorii-pescari, care-s o specie aparte, fiind capabili să amâne un vernisaj fiindcă-i ora solunară la ştiucă şi să trateze cu un mai mare respect un buchet de râme decât unul de zambile. Râvna cu care pictorul Bogdan Bârleanu, altfel om onorabil, semnează condica pe Prut, la Stânca-Costeşti (împreună – cuplu istoriceşte constituit – cu confratele Tofan; nu ştiu care din este Sancho) unde-l omeneşte de ani şi ani generosul Milică Popescu, descinde dintr-un anume fanatism, combinat cu sentimentul datoriei, cu un „dat” căruia trebuie necondiţionat să se supună. Nu contează că s-a răsturnat cu barca şi şi-a recuperat sonarul nou-nouţ chiftind ca o pătlăgică murată, nici că, adesea, nu prinde barem cât subsemnatul (a avut tăria s-o recunoască în revista „Aventuri la pescuit”), ba, şi mai adesea, se-ntoarce cu juvelnicul gol; totu-i să fie acolo unde unda clipocindă tăinuieşte răsfăţul crapilor puhavi şi-al şalăilor clonţaţi. Dacă scapă în Deltă, toată-i a lui.
Odată, la Mila 23, dormeam, la cinci dimineaţa, frânt după o zi întreagă de îmblăcit la ştiucă, când s-a cutremurat cabana şi-au început să se bâţâie becurile: clar, a venit Bogdan. Ciudat cum acest personaj care abia încape în barcă şi vorbeşte doar cu sonorul la maximum, e capabil de reală gingăşie şi delicateţe. Le sesizezi degrabă când îi priveşti cartoanele, din galbenul-pai şi albastrul-şters ce izbuteşte să înfiripe sufletul aburit al Deltei. Acum, şi din mini-prozele ce rememorează întâmplări cu tâlc din lumea apelor. Spune tot ce are pe suflet, fără cuvenitele măsuri de auto-protecţie, şi, depun mărturie, nu minte aproape deloc, poate, fiind la începuturile meseriei de pictor-pescar-scriitor. Îl avertizez că nu-i deloc bănoasă şi că ar avea la îndemână alte căi spre chivernisire fără trădarea profesiei: de pildă, Ivica Krstici, pictor şi pescar înrăit, s-a îmbogăţit desenând noi tipuri de năluci pentru firma Orka. Dar Bogdan are altă nălucă: scrisul. Îl văd păşind cu dreptul.
