Cuvintele gem de ţi se frânge inima, cu tendoanele umflate şi ochii bulbucaţi, asamblate în nişte construcţii ce par proiectate de un colectiv de arhitecţi ai lexicului beţi cleşte. În comparaţie, până şi limbile vietnameză şi senegaleză par mai la îndemâna gurii noastre. Când, în afară de aceste sărbători ipocrite, românii mai vorbesc atâta de ciudat? Când?
N-ar fi mai uman să ne urăm lucruri fireşti, într-o limbă normală, de zi cu zi? Să ne spunem simplu: „Dumnezeu cu dumneavoastră şi s-o scoateţi luminos la capăt cu leasingul la autoturism!” sau „Multă fericire şi viaţă lungă, alături de perfecta dumitale soţie, fiindcă un divorţ înseamnă partaj şi ţine-te atunci, frăţioare!” ori „Fericire cu sănătate deplină, pentru că o intervenţie chirurgicală costă de te uscă, frate creştine!”?
Dar apropo de sărbătorile astea – în care iubirea de aproape e insuportabil de fierbinte -, mă pot şi eu lăuda cu o performanţă eminamente creştinească. Anume că nu de la musulmani, budişti ori evrei am încasat cele mai mari şi mai oribile nedreptăţi din viaţa mea, ci de la fraţii creştini. De la nişte creştini ortodocşi, dintre cei care de Crăciun şi de Paşti îşi fac din platforma bucală o rampă de lansare pentru nişte urări impecabile, dar nule ca sinceritate.
(17 apr 2009, 23:21:46
imi amintesc de un articol despre Mutu care era f comic si bine gandit!