*
Nu prea înţeleg atitudinea României. Voronin a mai declarat, în anii trecuţi, doi diplomaţi români persona non grata. Bucureştiul a tăcut mâlc. Acum recidivează, expulzându-l chiar pe ambasador. Din nou, România întoarce obrazul celălalt. Şi, cum bine se ştie, dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan!
*
Lupu, prezidentul Parlamentului de la Chişinău, se arată oripilat de arborarea tricolorului pe clădirea legislativului, considerând-o „cea mai mare umilire”. Va trebuie, într-un fel, să-l dezamăgim: n-a fost vorba despre steaguri ale României, ci chiar ale… Republicii Moldova. Lumea o fi uitat că, o vreme, conform hotărârii Parlamentului, drapelul de stat moldovenesc a fost tricolorul fără nici un însemn, iar imnul naţional, „Deşteaptă-te, române!” Doar mai târziu s-a hotărât introducerea stemei. Ce să facă moldovenii cu steagurile fără stemă rămase în debara? Din când în când, le mai scot şi ei la lumină…
*
Mi-a displăcut atitudinea umilă a liderilor liberali la întâlnirea cu Voronin. Parcă erau nişte elevi prinşi cu fiţuici la teză! La impertinenţa, obtuzitatea şi totala lipsă de bună credinţă etalate de Voronin nu poate avea vreun succes capul plecat şi conduita subalternă. Se vede clar că domneşte frica în Basarabia, dar vremurile s-au schimbat, ochii sunt aţintiţi asupra Chişinăului şi-i greu de crezut că, în anul de graţie 2009, se mai poate recurge la represaliile practicate cândva sub patronajul fostului ministru de interne sovietic, generalul Vladimir Voronin. Curaj, moldoveni!
*
Radu Duda vrea să candideze – lung prilej de vorbe şi de ipoteze. Dacă ţinem cont de faptul că primul loc de muncă al actorului Duda a fost la Secţia din Suceava a Teatrului Naţional din Iaşi, ne-ar putea gâdila gândul că vechea urbe moldavă începe să-şi regăsească vocaţia de capitală! Chiar dacă se mizează pe votul monarhiştilor, câţi vor mai fi fiind, greu de crezut că prinţul ar avea şanse de a re-aduce, indirect, dinastia pe tron – dar asta, desigur, vor decide urnele. Radu Duda pe care l-am cunoscut eu şi căruia i-am fost cel dintâi director, era un băiat modest, inteligent, cu simţ al umorului şi cu notabile performanţe actoriceşti. Tâmpeniile care se scriu despre el prin „România mare” vreau să cred că nu le ia nimeni în serios. Cum a evoluat în toate cele, n-am de unde şti – cel mult, bănui. La linia de start s-a aflat, cândva, la Teatrul din Suceava, un tânăr bine crescut, harnic şi respectuos. Mai departe, scrie-n carte.
*
A dat Dumnezeu şi am scăpat de Piţurcă! Ne-a costat ceva distracţia, dar, oricum, face. Să nu se creadă că, instantaneu, fotbalul românesc va renaşte şi Naţionala va defila din performanţă în performanţă. N-ar trebui să se uite că postul lui Piţurcă din schema Federaţiei nu-i de antrenor, ci de selecţioner. Selecţionerul selecţionează – din ceea ce are la îndemână. Dacă fotbaliatori de rasă n-avem, selecţionerul n-are ce pune în ecuaţie. Şi abia de aici încolo încep discuţiile despre strategie, formule de joc, tactici, scheme – capitol la care Piţurcă s-a dovedit literalmente nul. Ipoteza înscăunării lui Hagi mi se pare la fel de păguboasă. România are nevoie de un tutore al Naţionalei deschis la minte, echilibrat în reacţii, capabil să gândească în contul tuturor celor 11, fin psiholog şi bun comunicator. Iată că, fără să-mi propun, am făcut portretul lui Lucescu ăl bătrân. Dar nici el, nici Obama, nici Mafalda, nici Budha Sakiamuni nu vor izbuti să scoată carul din glod dacă fotbalul nostru va rămâne aservit importurilor şi la fel de opac faţă de prezumtiva producţie naţională de talente.