Mircea Radu IACOBAN

A publica scrisorile condeierilor mutaţi în ceruri (în temeiul prezumţiei c-ar fi dăruite cu interes pentru istoria literară) e-un act de restitutio legitim şi, desigur, necesar.

Ce te faci, însă, cu epistolele scrise acum câteva zeci de ani, de autori încă prezenţi în câmpul literelor? Dacă-s deranjaţi de noul curs, public, conferit unor scrisori cu grad real de intimitate, concepute în cine ştie ce moment, marcat de particulară stare sufletească, foarte greu de receptat cu logica de azi, la temperatura de atunci? Leonard Gavriliu îşi asumă riscul reproşurilor („Scrisori de la scriitori”, Ed. Moldopress, 2009) – sau, cine ştie, poate va fi solicitat acordul fiecărui semnatar în parte. De altfel, se pare că unele epistole au fost scrise chiar cu gândul ascuns al publicării ulterioare; oricum, cartea înmănunchează mărturii demne de tot interesul, semnate de 50 de autori de toate calibrele şi de pe tot cuprinsul ţării.

Cel mai productiv se arată a fi Vasile Andru, care izbuteşte să înfiripe, misivă de misivă, o autentică istorie culturală a Sucevei anilor ’70, cu detalii de atmosferă şi incursiuni caracterologice altfel de neaflat din sursă directă. Tutelaţi de „bădia” Sidorovici, scriitorii suceveni par a alcătui, atunci, o mică familie, în interiorul căreia se consumau evenimentele literare, atâtea câte erau, se adoptau atitudini, se celebrau succesele şi se asumau eşecurile, aşezate sub semnul unei puţin obişnuite responsabilităţi colective. Când George Damian a „comis” o cărticică pentru copii mai puţin izbutită (vina ar fi şi a mea, că am editat-o…)  s-a pus la cale, cu grijă şi delicateţe, o anume împrejurare în care a oficiat Sidorovici: „Bădia se vede dator să-i spună lui Georgică acest adevăr dur, pentru că el se consideră autor moral al „ascensiunii poetice” a acestuia” – apud Andru. (Lucrurile aveau să evolueze cu totul altfel în morala breslei, unde, azi, orice eşec al unui confrate echivalează cu o victorie în contul celorlalţi…)

Aflăm despre evenimente mărunte („invazie de ciori la Sasca”), alături de altele, la fel de mărunte, dar hipergonflate din pricina tristelor realităţi ale vremii („o veste mare: mi-am cumpărat ieri, după 8 ani de aşteptare, butelie de aragaz”) , lângă care sunt inserate episoade de chiromanţie („liniile mâinii mele sunt răvăşite, nervoase, linia vieţii e răscolită de accidente şi întâmplări, linia inimii e întretăiată de drumuri multe…”) culmea, ulterior deplin confirmate, Andru ajungând prin Tibet, Indii, Noua Zeelandă, apoi, mărturisiri privind truda pe manuscrise, dimpreună cu adevărate profesiuni de credinţă. Cum ar fi: „Ştiu că toate limbile au avut istorii frământate, dar româna s-a copt, parcă, sub şi mai multe astre.

Rezultatul: o stratificare de sensuri, o bogăţie plastică de vocabule, care sub ochii poetului se dezvăluie. Vrei să te încrunţi în exprimare şi să suduieşti, ai cuvinte ungureşti; vrei să scrâşneşti şi să fii neguros în zicere, ai cuvinte slave; vrei să fii anacronic, iei cuvinte greceşti vechi, vrei să scoţi efecte ciudate, iei cuvinte turceşti, tătărăşti, uitate prin cărţi (…) vrei să tulburi, iei cuvinte arhaice bănuite a fi dace şi le semeni între două latineşti. Totul devine minunat mai ales când ai şi ce spune prin atâtea cuvinte alese.” Cu eleganţă, s-a pus punctul pe i: trebuie să ai ceva de spus!...

În Suceava anilor ’70, zicerile erau surdinizate şi sonorităţile, presărate cu rare acute, se roteau în spaţiu închis, o bună parte a energiilor rămânând a fi canalizată către scrisori, ridicate la rangul de evenimente culturale şi de chintesenţă a relaţiilor interumane. „Nu-ţi spun cu câtă nerăbdare aştept scrisori care nu mai sosesc! La ora când factorul trece, inima bate tic-tac cu putere, dar degeaba, prietenii îşi ajung, se pare, lor înşişi. Când voi primi, oare, câte şapte scrisori pe zi?”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Suceava, ’73.

Comentarii