Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Când voi fi scris ultima scrisoare? De mult, oricum, nici nu-mi mai amintesc. N-am avut niciodată răbdare să aştern scrisori şi să aştept răspunsuri, chiar în anii în care nu exista nici telefonia mobilă, nici internetul. Oştean fiind, trimeteam, din garnizoana Botoşani, colegelor cărţi poştale scrise cu creion chimic muiat în gură şi semnate „Hopa ţupa, ţupa hopa / Cineva din Europa” – dar astea erau glumiţe şi-atât.
Voluptatea literaturii epistolare rămâne apanajul secolelor XVIII-XIX – ceea ce nu înseamnă că, până şi-n zilele noastre, nu pot fi aflaţi fani ai misivelor kilometrice. Pentru a întreţine o relaţie epistolară după toate regulile artei trebuie să ai o anume vocaţie, să investeşti sinceritate, să ştii practica echilibristica introvertit/extrovertit, să dispui de tihna sufletească necesară şi, nu în ultimul rând, să-ţi însuşeşti normele stilului cu pricina.
O carte intitulată „Scrisori de la scriitori” (cu necesara precizare în subtitlu, „secolul XX”) vine din Paşcani, unde neastâmpăratul Leonard Gavriliu nu dă deloc semne c-ar osteni; dimpotrivă, nu numai că scoate cu regularitate şi… temeritate revista „Spiritul critic”, dar izbuteşte s-o însoţească de o activitate editorială realmente meritorie. Acum, s-a hotărât să dea publicităţii scrisorile primite de la confraţi, într-o viaţă trăită total sub semnul literei tipărite. Nu-s sigur că-i un procedeu întrutotul… scuzabil, câtă vreme unii dintre autorii scrisorilor încă n-au dat colţul către eternitatea locului cu verdeaţă şi s-ar putea să protesteze: „dom’le, nu te-am autorizat să publici scrisoarea trimisă în 1954: ţi-o destinasem în exclusivitate, nicidecum publicităţii.”
Pentru istoria literară însă, interesul este incontestabil, chiar dacă nu-s totdeauna semnături de rangul I şi unele nume nu prea mai spun nimic. Se pot, însă, desprinde concluzii cu caracter de generalitate privind atmosfera culturală a epocii, avatarurile cărţii, temperatura relaţiilor între oamenii scrisului, încercările de constituire a solidarităţii de breaslă, dimpreună cu amănunte de ordin caracterologic adăugătoare de tuşe noi unor portrete deocamdată abia schiţate. Sunt purtătoare de semnificaţie până şi formulele de adresare. De pildă, bibliotecarul (!) clujean Lucian Blaga începe prin a i se adresa lui Gavriliu cu vocativul „Tovarăşi!” în 1955, evoluând spre „Dragă amice Gavriliu! în vara lui 1956, până la „Scumpe amice Gavriliu” la sfârşitul aceluiaşi an – semn că scrisorile au putut stabili necesara punte de înţelegere şi, cum se vede, încredere. În cel puţin două cazuri (Ioanid Romanescu, Vasile Andru) scrisorile sunt relevante şi pentru starea de atunci a literaturii române, şi pentru reconstituirea mecanismului intim al procesului de creaţie, însoţit de dramatice întrebări, îndoieli, ezitări, mai ales în anii „obsedantului deceniu”, dar şi mult după.
Reacţiile sunt net diferenţiate, exprimând, cum este firesc, omul. Ieşeanul H.Ţ. îl încunoştinţează pe Gavriliu că „am scris o serie de poeme pentru radio şi tv dedicate Congresului”, că „acum îi expediez ultimele două volume tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în semn de admiraţie, cu dedicaţii personale” şi că, pentru a anihila rezistenţa Editurii „Junimea” în faţa insistentelor solicitări de a i se tipări cărţile, „voi cere ajutorul CC al PCR şi al Tribunalului.” Încheie apoteotic, citând anapoda dictonul „Sine ira et studio”, căruia îi schimbă total sensul, preschimbându-l în… „Nihil sine ira” (!)
Păstrez şi eu o scrisoare de la acelaşi autor, devenit, cel puţin în intenţie, grevist protocronist: „nu voi mai scrie poezie patriotică până ce nu mi se repară liftul la bloc.” În cealaltă extremă se aşază mult mai profundul şi mai cultivatul Vasile Andru, care-şi propune „să tac cât mai mult şi să mă agit mai puţin”. N-are de gând să-şi folosească energia după reţeta „tot aburul pentru sirenă!”, ci s-o tezaurizeze întru şlefuirea paginii de proză: „unele capitole sunt scrise de trei ori, cu mâna; nu le voi transcrie la maşină decât după alte câteva transcrieri cu mâna, vreau să simt mai bine mişcarea cuvintelor şi cel mai bine simte această mişcare sub peniţa stiloului.” Întrutotul revelatoare sunt scrisorile consacrate Sucevei şi literaţilor ei (Sidorovici, Damian, Iordache, Pardău, Blănaru, Ştefuriuc, Rudeanu) pe care Andru îi vede agitându-se mai degrabă steril „în acest târg fără evenimente” (august 1973). Un „a fost odată” despre care voi vorbi în tableta viitoare.
