Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
A turbat mielul! Primul ministru al Australiei, Kevin Rudd, a rostit un discurs care încă face valuri, fiind catalogat de unii ca expresie a intoleranţei agresive şi de alţii (adică, de „ceilalţi”) drept o luare de atitudine realistă, logică şi necesară.
Dl Rudd are o înfăţişare de bunic bonom şi împăciuitor; într-un fel, liniile blânde ale facies-ului său se asortează cu politica paşnică a ţării-continent, din totdeauna primitoare, generoasă şi tolerantă când e vorba despre egalitatea de tratament oferită (şi asigurată) naţionalităţilor conlocuitoare (structura populaţiei: 92% europeni, 7% asiatici, 1% aborigeni ş.a.; fiecare al doilea australian din şapte este născut în altă ţară).
Dar să urmărim discursul primului ministru, a cărui ţintă pare a fi noii veniţi de origine arabă: „Imigranţii şi nu australienii trebuie să se adapteze. Asta e, vă convine sau nu (…) Această cultură s-a creat în peste două secole de zbateri, încercări şi victorii ale unor milioane de bărbaţi şi femei în căutarea libertăţii. Vorbim mai cu seamă engleza, nu spaniola, araba, chineza, japoneza, rusa sau orice altă limbă. În consecinţă, dacă doriţi să fiţi parte a acestei societăţi, învăţaţi-i limba! Dacă Dumnezeul nostru este o ofensă pentru voi, vă sugerăm să consideraţi altă parte a lumii ca fiind casa voastră, întrucât acest Dumnezeu este parte a culturii noastre.
Vom accepta condiţiile voastre, fără să întrebăm de ce; tot ce vă cerem este să le acceptaţi pe ale noastre şi să trăiţi cu noi în armonie şi bucurie paşnică. Aceasta este patria noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă. Vă vom permite orice oportunitate pentru a vă bucura de toate acestea. Dar dacă nu veţi înceta de a vă mai plânge, văieta şi îngrozi de steagul nostru, de onoarea noastră, de crezul nostru creştin, de stilul nostru de viaţă, vă recomandăm cu căldură să profitaţi de o altă mare libertate australiană: libertatea de a pleca. Dacă nu sunteţi fericiţi aici, atunci plecaţi. Nu v-am obligat noi să fiţi aici. Aşadar, acceptaţi ţara pe care voi aţi dorit-o!”
Rostit în România, un astfel de discurs ar fi fost taxat imediat ca intolerant, xenofob, antieuropean şi, desigur, naţionalist. Motiv pentru care ne întoarcem la definiţii, spre a căuta să înţelegem virtuţile şi limitele toleranţei. Voltaire o consideră „atribut al umanităţii”, în tradiţia kantiană ar reprezenta „răul cel mai mic”, Chesterton o vede, nu tocmai entuziast, ca „o virtute a omului fără convingeri”, pentru ca J. Liebmann să pună punctul pe i: „toleranţa este efectul pozitiv şi cordial de a înţelege credinţele, ritualurile şi obiceiurile altora, fără a le împărtăşi sau accepta.” Numai că – observă Karl Popper – „toleranţa nelimitată va duce la dispariţia toleranţei.” Dintr-o altă definiţie: „toleranţa reprezintă capacitatea de a recunoaşte şi a respecta convingerile şi practicile altora.”
Ia să vedem cum ar trebui s-o traducă în viaţă cei 603 locuitori ai orăşelului Utrera (Sevilla), acuzaţi de anumite ONG-uri că au cerut Primăriei să expulzeze grupul de romi români aciuat la marginea localităţii, deoarece „întreţin relaţii sexuale în stradă, aruncă gunoaiele în spaţii publice, participă la confruntări şi îşi fac nevoile la porţi.” Un bun samaritean european ar trebui, întâi de toate, „să respecte convingerile şi practicile altora” – adică, defecaţia la gard, cotonogeli în stradă, gunoaie până-n cer şi sex în văzul lumii! De unde se vede câtă dreptate are Popper când spune că „dacă acordăm toleranţă nelimitată, dacă nu suntem dispuşi să apărăm o societate tolerantă de atacurile intoleranţilor, atunci desigur că toleranţii vor fi distruşi, şi toleranţa, odată cu ei.”
