N-am crezut, nu cred şi nu voi crede în veci că, aşa cum sună versiunea oficială, naşii capacelor de canal le fură pentru a le vinde pur şi simplu, destinându-le unei imediate şi grobiene fructificări prin întreprinderile de materiale refolosibile, ca să capete nişte lovele subţiri de cheltuială. Eu, având încredere în clasa deseori probată a hoţilor noştri, îmi închipui, mai curând, că ei le folosesc la „fotbalul cu capace de canal”, o variantă mai matură a fotbalului cu nasturi; sau că le scot clandestin peste graniţă, ca să le ofere colecţionarilor de năzdrăvănii de prin vestul civilizat. Sau, cine ştie, poate capacele de canal sunt întrebuinţate de amanţii torizi ca să-şi tortureze în mod plăcut amantele furibunde, mereu în căutare de senzaţii aţâţătoare, fiindcă de perverşi nu ducem lipsă.
Dar oricare le-ar fi destinaţia, sunt absolut convins că, într-un viitor care nu poate întârzia prea mult, cultura românească, alimentată de creaţia populară, va face loc şi pentru aceste blajine dopuri ale canalizării. Şi, aşa cum în folclorul cu care ne mândrim putem găsi pagini ce ridică în slăvi bunăoară isprăvile hoţilor de cai, curând ne vom înmuia batistele în saramură lacrimală, înduioşaţi de nemuritoarea „Baladă a hoţului de capace de canal”, care a sfârşit la ocnă, plâns de mândruţe mii. În paralel, pentru că şi victimelor trebuie să li se acorde respectul cuvenit, ne vom emoţiona şi la „Cântecul voinicului picat în gaură de canal”, precum şi la romanţa „În canal eu ţi-am furat o sărutare”.
Ştiţi ce idee mi-a venit acum, pe loc? Că, dacă ar exista vreun compozitor interesat, eu m-aş oferi, contra unui onorariu corespunzător, să scriu textul; fiindcă nu demult am avut şi eu o cădere într-o bortă de canal, de unde experienţa mea de viaţă a ieşit substanţial îmbogăţită.