Mircea Radu IACOBAN

Cum cea mai simandicoasă revistă a pescarilor români („Aventuri la pescuit”) îmi face onoarea să-mi acorde câteva pagini în ultimul său număr, mi s-a părut firesc să purced cu grăbire la cetirea productelor gazetăreşti din vecinătate, urmând ca, până la instalarea prohibiţiei, să parcurg revista (130 pagini!) de la un mal, la celălalt. Şi astfel am dat peste articolul „Dimineţi cu bass”, apoi peste încă unul, dedicat aceluiaşi peşte, mai impertinent şi mai neobrăzat chiar decât bibanul, ambele trezindu-mi amintiri, ba chiar şi nostalgii.

N-am prin bass; dimpotrivă, m-am ferit cât am putut de mica fiară zburlită şi clonţată, fiindcă era sezon închis la respectivul răpitor şi canadienii nu glumesc când e vorba de lege. Mă aflam în Canada, spre a căuta mormântul bunicului meu, plecat din Bucovina în 1912 şi răposat la Montreal în 1958 – culmea e că l-am găsit, deşi în actele cimitirului „Sfânta Maria a zăpezilor” nu figura Haralambie Iacoban, ci un oarecare Harry Jacob. El era! Cine să se încurce, peste mări şi ţări, cu pronunţii româneşti chisnovate gen Haralambie? L-au tras pe Academiei şi i-au zis Harry…

Cunoscându-mi hobby-ul, rubedeniile  mi-au oferit scurtul răgaz necesar unui pescuit, să-i spun astfel, explorator, la ce coadă de peşte o fi să fie, numai bass să nu pice, că intrăm în mare bucluc. N-aveam nimic: scule, echipament, permis, momeli, maşină, informaţii… Acolo, toate-s rezolvabile pe loc: de la acelaşi magazin alimentar am cumpărat permisul (străinul plăteşte, pentru una săptămână, o taxă mai mare decât cotizaţia canadianului pe un an întreg!), lanseta (abia mai mare decât un creion, când e strânsă), dotată cu mulinetă miniaturală şi fir de 0,25; în aceeaşi incintă, de la un rent-a-carr am închiriat un Ford onorabil, dotat cu ghid rutier amănunţit. Dotarea s-a mai completat cu un nepot doctor în geofizică la Universitatea din Toronto, care n-a văzut în viaţa lui undiţă de aproape, nici băşici de peşte date la raţe în bătătură.

 Am luat-o spre nord, spre nord, spre nord. La orice staţie de benzină funcţionează şi un automat pentru momeli pescăreşti şi mi-am zis că râma fiind regină pe orice continent, e bine s-o ai cu tine – las’ să fie, că nu se ştie. Bag dolarul (canadian) iese punga de plastic. Râmele din ţara frunzei de arţar au coada lăţită, ca tritonii; în rest, arată şi duhnesc precum ale noastre. După ore şi ore de mers pe autostrada din ce în ce mai pustie (aglomeraţia rămânând jos, la graniţa cu USA), am tot zărit râuri faine, lunci, stâncăraie, tăpşanuri înflorate… aş, nu-i ca la noi, să te opreşti unde-ţi pofteşte inima şi să-ţi aşezi sculele în linie de bătaie! Se pescuieşte doar în incinte omologate şi amenajate, cu priză de 220 la stand, băncuţă, apă curentă şi, la nici zece metri în spate, wash-room-ul cu apă caldă, prosoape şi şampoane. M-a intrigat un afiş de pe mal: „vă rugăm, dacă prindeţi crap, nu-l aruncaţi înapoi în lac, ci depozitaţi-l, spre a fi incinerat, în cutiile metalice de pe mal.” Măi, să fie! Citisem despre concursurile de pescuit crap pe râul Sf. Laurenţiu, văzusem fotografii cu ditamai capturile… dar asta se întâmpla în franţuzitul Quebec.

În Ontario, lumea se fereşte de crap, botezat „porcul apelor”, cel care mănâncă toate necurăţeniile. Ce să spun! Nici n-am aruncat bine, că am şi simţit o trăsătură lungă şi înceată. Crap mare, bineînţeles! Nu mă prea puteam baza pe lanseta-jucărie (cu timpul, avea să-mi câştige încrederea), aşa că iau firul în mână şi, până la urmă, scot dihania de patru kile. A doua aruncătură, după nici zece secunde, şi scot a doua namilă. Spre seară, ajung la Toronto. Ce fac cu crapii? Găsesc o familie de români care acceptă astfel de cadou, dar să îl aduc după ce se întunecă, că nu dă bine să vadă vecinii – oroare! - crap în bloc. Cu al doilea exemplar mă închid în baie şi-i scot solzii unul câte unul, cu patentul. Nepoţii nu gustaseră în viaţa lor mult vestita saramură Iacoban şi, tocmai când sfârâia grătarul mai abitir şi mai înmiresmat, sună insistent soneria şi răsună bătăi în uşă. Deschid: în prag, pompierul blocului, cu extinctorul în poziţie de tragere; în spate, administratorul, gata să acţioneze cu târnăcopul. Neobişnuit cu astfel de balcanice miresme, senzorul din tavanul bucătăriei dăduse alarma…

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Oroare: crap.

Comentarii