Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Există mărunte situaţii şi evenimente care, fără să aibă mare relevanţă în sine, te intrigă azi şi le uiţi mâine. Abia dacă le înşiri în ordine, ca mărgelele pe aţă, şi le parcurgi încă odată, de la cap la coadă, citindu-le legate între ele, observi că se condiţionează reciproc, că tind spre o anume finalitate şi că nu-s chiar aşa de inocente şi bine intenţionate cum vor să pară. O astfel de operaţie face Dan Dungaciu în cartea cu totul remarcabilă „Cine suntem noi?” (Ed. Cartier, 2009), în care, ordonând informaţii diverse despre Republica Moldova, avertizează asupra rolului pe care Ungaria încearcă să şi-l reasume via Bruxelles, sub patrafirul Uniunii Europene.
O întrebare de genul „ce caută neamţul în Bulgaria?”, reformulată „ce caută ungurii în Basarabia?” capătă consistenţă dacă aşezăm în suită câteva ştiri, la vremea lor trecute cu vederea. De pildă: Ungaria a fost cel de al doilea stat (după România) care s-a grăbit să recunoască Republica Moldova. Mai departe: reprezentantul Uniunii Europene pentru Republica Moldova este maghiarul Kalman Mizsei. Şi mai departe: primul Centru comun de eliberare a vizelor din Europa s-a inaugurat la Chişinău, în 2007 - desigur, la Ambasada Ungariei. Tot înainte: Preşedintele Adunării Naţionale a Ungariei, Katalin Szili, a declarat: „Considerăm Republica Moldova vecinul nostru fără frontieră comună şi vrem să fim purtătorul de cuvânt al Moldovei în Uniunea Europeană.”
Ambasadorul Peter Balasz a adus şi argumente: „multe nume de familie din ţara Dvs. seamănă cu nume de familie din Ungaria” (greu de presupus la ce s-o fi gândit; în nici un caz la Voronin, nume ce se trage din rusescul „vorona” = cioară). În fine, Vaticanul a stabilit, de comun acord cu nunţiul apostolic de la Moscova şi cu ierarhii catolici maghiari, să-l numească pe Angelo Cerbi, nunţiul apostolic de la Budapesta, în acelaşi post şi la Chişinău, dar păstrându-şi reşedinţa în Ungaria (nimeni nu s-o fi gândit la monseniorul Bukovski, de la Bucureşti?) În 1990, prim-ministrul Josef Antal declara, mai mult ori mai puţin metaforic: „sunt, în spirit, prim-ministru a 15 milioane de unguri”; actuala politică tipică acţiunilor Budapestei (paşi mici, dar bine înfipţi) lasă impresia că începe să aibă în vedere nu numai totalitatea maghiarilor de peste graniţe, ci şi basarabenii (i)mobilizaţi de sloganul „orice, dar fără România!” Speculând idiosincrazia actualei conduceri de la Chişinău (vom vedea cât de actuală rămâne şi după alegerile ce bat la uşă), maghiarii au ocupat, încet, încet, puncte politice cheie, de după meterezele cărora lansează proiectile budapestane drapate cu însemnele U.E.
Venit la Bucureşti în calitate de reprezentant al Uniunii Europene, Mizsai a făcut câteva acre reproşuri diplomaţiei române în numele Bruxelles-ului, deşi era clară originea lor budapestană. Mai întâi, de ce acordă România atâtea cetăţenii basarabenilor? Prilejuiesc îngrijorări cele circa 2500 de cetăţenii acordate până acum (şi în gestionarea cărora U.E. nu are cea mai mică atribuţie!), dar nu deranjează zecile de mii de cetăţenii ruse, acordate pe bandă rulantă şi ţinute secret (românii publică toate hotărârile în „Monitorul Oficial”, ruşii nici nu se gândesc!) Apoi, Mizsai a urechit Bucureştiul pentru că nu semnează Tratatul cu Chişinăul, invocând tot o „alarmă” a U.E. – organism care, nici în această ordine a subiectelor, n-are interese şi cu atât mai puţin atribuţii.
De-a dreptul ciudate sunt elogiile pe care Mizsai le aduce politicii Tiraspolului – fapt ce i-a adus elogii în presa de limbă engleză de peste Nistru. După cum se vede, diplomaţia maghiară în Basarabia se străduie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a coborî barem cu un grad-două temperatura relaţiilor româno-române.
Într-un fel, maghiarii se cuvin admiraţi: cum văd o uşă întredeschisă, cum bagă piciorul, îşi fac loc şi se instalează – ceea ce diplomaţia română tot n-a izbutit să înveţe. Mă tem că încă mulţi ani încolo vom trăi doar cu satisfacţia platonică a succesului (strict tehnic) din disputa cu Ucraina. Ceva (ştiu eu ce!) mă face să cred că Ungaria n-ar fi pierdut procesul de la Haga!
