Cătălin MIHULEAC

La ora asta, cred că Nicolae Ceauşescu, cel care a tot obosit, săracul, tot repetând că familia este celula de bază a societăţii, îşi freacă mâinile de mulţumire. Da, visul i s-a întrupat: o asemenea înflorire cunoaşte pe meleagurile noastre sportul de masă numit „nepotism” (deşi mai corect ar fi să se cheme „rubedenism”), încât, privită de pe craca oricărei alte planete, ţara noastră are acum conturul cald al unei familii. E o sufocantă aglomeraţie de rubedenii în România de azi: mult mai mare decât în România de ieri şi mult mai mică decât în România de mâine, ca să nu mai vorbim de poimâine.

Încetul cu încetul, ruda suspusă, cea care îţi înlesneşte ascensiunea spre culmi nebănuite şi de cele mai multe ori nemeritate, îţi oferă o nouă identitate, care-o completează sau o substituie cu totul pe aceea înscrisă în acte. Încetul cu încetul, tu nu mai eşti tu, ci eşti „Vărul lui X”, „Socrul lui Y”, „Cumătrul lui Z”. E un transfer de identitate în toată regula, care merge până departe: ştiu, de exemplu, un nepot de ministru secretar de stat care, pentru lejeritatea exprimării, e poreclit Ministrul.

Asta-i hora pe la noi: când cineva împătureşte la piept hârtia cu numirea într-o funcţie situată peste o anumită altitudine, prima lui grijă este să-şi cheme neamurile sub fustă, la fel cum cloşca, bunăoară, se îngrijeşte de micii şi neajutoraţii ei pui. Dar rudele nu stau ţepene, fixate cu şuruburi, ci se rotesc continuu, aşa încât unchiul nu rămâne mereu un simplu unchi, ci devine un unchi cu atribuţiuni de tată; la fel cum mătuşa nu îmbătrâneşte ca mătuşă simplă, ci se transformă într-o mătuşă cu atribuţiuni de mamă. De aceea, între un fiu de barosan şi un nepot de barosan, nu mai este practic nici o diferenţă. Amândoi sunt la fel de importanţi.

Se ştie însă că viaţa îţi oferă la pachet nu doar suişuri, ci şi coborâşuri; ceea ce este un lucru tragic pentru unii, dar distractiv pentru ceilalţi. Pe mine, grozav mă mai amuză când, la o vreme, starurile nepotismului îşi frâng implacabil gâtul în hăurile uitării. De pildă, pe cine mai interesează astăzi dacă eşti nepotul ţărănistului Ion Diaconescu, fost şef al Camerei Deputaţilor?

Ion Diaconescu, omul acesta de ispravă cu balamalele ruginite în puşcăriile comuniste, avea un singur cusur, constând într-o magazie plină cu nepoţi. Nu cred că în ţara noastră l-a depăşit vreodată cineva în materie de nepoţi. Şi pentru fiecare nepot, el a fost mai mult decât un simplu unchi; a fost un unchi cu atribuţiuni de tată.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sportul de masă numit nepotism.

Comentarii