Mircea Radu IACOBAN

Cu mare întârziere am intrat în posesia celor patru volume intitulate „Viaţa în roşu”, datorate gazetarilor francezi Christian Duplan şi Vincent Giret (autori, între altele, ai documentarului TV „Repression roumaine”) Mai bine mai târziu – noroc de anticari! La Paris, cărţile au apărut în 1994; la noi, au fost traduse şi publicate (Ed. „Nemira”) acum 12 ani. La sfârşitul volumului IV, autorii aşează un capitolaş intitulat „Ce a ajuns fiecare”, după modelul filmelor documentare americane ce înserează, înaintea genericului de final, informaţii despre evoluţia ulterioară a personajelor principale: X a ajuns ambasador în Nicaragua, Y a fost executat la Pentonville, Z cultivă gulii în Polonia, W este poştaş la Adis-Abeba. Merge în film; cartea, pe care o iei din raft şi peste 50 de ani, nu îngăduie astfel de stop-cadre, din care afli că Iliescu „continuă să conducă destinele României”, Petre Roman este liderul Partidului Democrat, Doina Cornea „pledează pentru întoarcerea Regelui Mihai” ş.m.a. Doar în cazul lui Goma, informaţia îşi păstrează şi-şi va păstra actualitatea: „continuă să scrie”.

Duplan & Giret îşi propun să relateze epopeea oamenilor care, în spatele cortinei de fier, au făcut adevărata istorie a Europei de est: Havel şi Carta 77, Walesa şi „Solidaritatea”, Rajk şi „nesiguranţa maghiarilor”, Doina Cornea „şi singurătatea românilor”. Din rândul fiecărei naţii au fost alese destine considerate reprezentative, unele eşuate în tragic (Rajk, Slánsky, Imre Nagy, Dubcek ş.a.), altele, împlinite într-o devenire nici ea până la capăt fericită (Gorbaciov, Havel, Roman ş.a.)

De-a lungul unui total de peste 1650 de pagini (!) este demontat mecanismul ce a asigurat îndelunga funcţionare a „democraţiei” simulate şi a terorii înfoiate, sub semnul şi în numele cărora „lagărul socialist” a fost teatrul unor excese, abuzuri şi ilegalităţi cumplite – dar şi al curajului protestatar dus până la eroism. Documentarea cărţii se arată a fi „beton” („fiecare detaliu şi fiecare anecdotă provin din mărturii”); pentru capitolele consacrate României s-a asigurat colaborarea unor istorici de prestigiu, au fost intervievaţi zeci de subiecţi mai mult ori mai puţin relevanţi, se invocă o bibliografie bogată (nu fără ştirbituri) – ceea ce n-a împiedicat apariţia unor erori de toate calibrele. Nu-i mare nenorocire faptul că i se pune, lui Ceauşescu, şapcă în locul căciulii negre (la mitingul-lespede), că pe doctorul Vianu nu-l cheamă Vaniu, nici că Iliescu n-a fost niciodată prim-secretar la Timişoara, ori că ar fi fost debarcat deoarece „s-a opus construirii canalului Dunăre-Marea Neagră (corect: Dunăre-Bucureşti); poate, însă, dezamăgi tratarea evident preferenţială a unor subiecţi (Walter Roman), probabil, datorită penuriei cronice de „nesupuşi” români autentici şi de o rezistenţă mai articulată, prin comparaţie cu ce ne arăta „viaţa în roşu” a celorlalte „democraţii populare”.

Cât se poate de regretabilă implicarea românească în detenţia lui Imre Nagy (un rol esenţial avându-l tocmai Walter Roman!), ca şi parodia de proces înscenat lui Ceauşescu, redată in extenso. Ne place, nu ne place, dar portretul naţiei române protestatare iese destul de şifonat. Cei doi francezi strecoară insidios o întrebare, de regulă, ocolită şi, oricum, rămasă până azi fără răspuns: cum se face că ţara cu cea mai pirpirie dizidenţă anterevoluţionară s-a procopsit cu cea mai mare armie de revoluţionari recunoscuţi oficial dintre toate statele Estului European? N-am avut (şi n-avem) o societate civilă autentică, responsabilă şi apolitică, n-am avut mişcări sindicale de amploarea şi răsunetul „Solidarităţii”, n-am avut o „Cartă 77” (decât schiţa firavă „Mişcarea Goma”), biserica ortodoxă nu s-a angajat pieptiş, asemenea celei catolice, n-am avut personalităţi de talia unui Havel, Saharov, Michnik, Walesa, Mlynář, cei doi Rajk ş.m.a., în procesele politice de răsunet (Pătrăşcanu), acuzaţii şi-au arătat ataşamentul faţă de politica PCR, iar cei câţiva dizidenţi autentici (Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Paul Goma) nu s-au implicat hotărâtor în viaţa publică post-decembristă.

Peste toate cele de mai sus, avertismentul lui Havel, valabil şi pentru români: „Noi toţi ne-am obişnuit cu sistemul totalitar, acceptându-l ca pe un fapt imuabil şi, în acest fel, am contribuit la menţinerea lui. Altfel spus, noi, toţi – deşi fiecare într-o măsură distinctă, suntem răspunzători de funcţionarea maşinii totalitare, nefiind doar victimele, ci şi coautorii ei.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Viaţa în roşu.

Comentarii