Dar toaleta, oricât de cumsecade ar fi, tot de români e folosită. După câteva staţii, perlele de săpun dispar una câte una, iar mica atmosferă se umple cu fum de ţigară, deoarece, aidoma unor şcoleri sfădiţi cu disciplina, pasagerii fumători se retrag la budă, ca să-şi îndeplinească pe şestache datoria faţă de acest viciu, chipurile interzis cu desăvârşire în tren. Dar, dacă ai nişte funcţii ale corpului ascultătoare, n-ai decât să ţi le programezi, astfel încât organismul să se ceară la toaletă în prima oră a mersului pe tren şi-apoi să nu mai ai nevoie de ea.
Toată plăcerea de a călători cu trenul se mântuie însă când apare convoiul de negustori ambulanţi certaţi cu igiena, care-ţi oferă spre vânzare, din plasele lor de rafie în care-ar încăpea şi-un tanc, sucuri, portofele (goale, normal), pixuri, ciocolate şi icoane cu sfinţi la alegere. Mulţi negustori ilegalişti, frate, mulţi de tot, şi m-a mirat modul în care conductorii le tolerează prezenţa. Urcă la o staţie, coboară la următoarea, fără bilet, fără să aibă autorizaţie pentru marfa de vânzare, fără să-ţi elibereze bon de casă. E clar că dau şpagă pentru acest favor, ceea ce mă îndreptăţeşte să cred că în continuare conductorii rămân naşii trenurilor, jupâni care consideră că legătura de vagoane e propria lor moşie.
Mi-a mai sărit în ochi, la cele două trenuri care m-au purtat săptămâna trecută la şi de la Bucureşti, sumedenia de ferestre sparte. Multe, multe de tot, crăpate şi refăcute cu adeziv, ceea ce m-a făcut să-l întreb pe naş cum s-a căpătuit trenul cu ele.
- Vara, când sunt la scăldat sau la păscut vacile, copiii de la sate se distrează aruncând cu pietre în geamurile trenurilor.
Ce tineri minunaţi avem la sate! Sunt convins că acest nevinovat joc, pe care l-au inventat, le pune în valoare îndemânarea, inteligenţa şi capacitatea de a socializa.