Mircea Radu IACOBAN

Nancy Astor, adversară a lui Churchill în Camera Comunelor, aduce cafeaua şi nu-şi poate reţine o replică acidă: „Winston, dacă aş fi soţia ta, ţi-aş pune otravă în cafea!” Churchill îi răspunde sec: „Nancy, dacă aş fi soţul tău, aş bea-o!”

Este una dintre sutele de povestioare cu haz şi tâlc atribuite fostului prim-ministru britanic, pe care Richard Nixon îl considera „cel mai mare om al vremii noastre”. Le puteţi citi într-o cărţulie recent apărută la Ed „Humanitas”, intitulată „Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”. Autorul, James C. Humes, îşi motivează convingător demersul: „alături de Biblie şi de Shakespeare, Churchill este cea mai frecvent folosită sursă de citate”, iar popularitatea lordului Amiralităţii a atins asemenea cote încât o scrisoare trimisă din America de sud de o fetiţă de 9 ani, cu adresa eliptică „celui mai mare om din lume”, a ajuns, fără timbre, la Hyde Park nr.28, tocmai când „andrisantul” îşi sărbătorea cea de a 90-a aniversare.

O formidabilă carieră politică (a intrat în Parlament în 1900 şi s-a retras în 1964!), dimpreună cu o înzestrare de om al Renaşterii (a fost, în egală măsură, istoric, ziarist, sportiv de performanţă, scriitor, inventator, militar, om de stat, cioplitor în piatră, pictor – are tablouri expuse la Louvre, sub pseudonimul Charles Morin!) l-a menţinut tot timpul în prim-planul interesului general.

Chiar dacă s-a învrednicit de un Nobel pentru literatură (oare-l obţinea şi dacă pierdea războiul?), dimensiunea cu adevărat revelatoare pentru personalitatea lui Churchill a rămas oratoria. Aici, de altfel, şi voiam să ajung, spre a constata că-s în curs de dispariţie nu numai specii de plante şi animale, păduri, gheţuri, resurse energetice, principii morale, ideologii, ci şi oratoria ca gen literar. Cine-şi mai construieşte, astăzi, discursul parlamentar precum Churchill, după clasica regulă exordiul-propoziţiunea-diviziunea-naraţiunea-argumentaţia-peroraţia? Churchill a fost numit „suprem artizan al limbii engleze” – şi asta în primul rând datorită „marilor discursuri” ţinute în timpul războiului, dar şi spiritului său ludic, concretizat într-un umor de excelentă calitate, în cultivarea paradoxului şi a jocurilor surprinzătoare de cuvinte. Lucra nopţi întregi la textul unui discurs şi, într-un fel, avea să influenţeze oratoria a cinci preşedinţi americani, fiindcă marele său admirator şi emul, James C. Humes (autorul cărţii la care ne referim) a fost cel care avea să scrie discursurile lui Eisenhower, Nixon, Ford, Reagan şi George Bush. Churchill şi le scria singur.

Mă-ntreb în ce măsură lecţia lui (în primul rând performanţele oratorice i-au asigurat supravieţuirea politică) interesează clasa politică de la noi. Discursurile parlamentarilor români sunt, de regulă, terne, plicticoase, vindicative şi întemeiate pe şuvoi neostoit de vorbe (mitralierele Boc şi Geoană par a avea muniţie verbală la nesfârşit, în cadenţă etern accelerată), în dauna conceperii clasice şi înţelepte a discursului, ce ar putea deveni şi mai economicos, şi mai pertinent. Nu mai vorbesc despre lipsa totală de umor a amândorura (Boc pare un Buster Keaton ediţia 2009), în pofida unei tradiţii parlamentare autohtone din care n-a lipsit niciodată floreta spiritului, replica savuroasă, contrele cu haz şi miez.

Cine citeşte discursurile parlamentare ale lui Petre Andrei (Ed. „Ancarom”, 650 pag. în format mare) are prilejul să ia cunoştinţă de disputele din anii ’27-’33, deloc terne, sclipitoare, spirituale, deşi aveau printre protagonişti persoane sobre de tipul lui Iorga, Const. Stere, Pamfil Şeicaru, Mihail Ralea ş.a. Dar ce mai contează puterea de convingere a retoricii acum, când hotărârea este luată cu mult înaintea începerii dezbaterilor?

Istoria oratoriei i-a reţinut, printre marii vorbitori, pe Demostene, Cicero, Robespierre, Churchill, Martin Luther King, Hitler, Mussolini, Allende, Fidel Castro. Pe ultimul l-am ascultat la faţa locului, în Piaţa revoluţiei din Havana, urmărindu-i un discurs de peste şase ore. După audiţia căruia îmi iau îngăduinţa să nu-l consider cine ştie ce orator. Mai degrabă limbut: Fidel vorbeşte frumos, cu patos, utilizează mijloace actoriceşti de efect, dar de spus spune puţine, într-un nesfârşit „salsa” (sos) cubanez: întreg discursul putea fi condensat fără nici o pagubă în cel mult jumătate de oră. Nu cantitatea de vorbe, limbuţia, adică, validează oratorul!

Închei tot cu o şotie a lui Churchill: întrebat ce nu-i place în USA, a răspuns fără ezitare: „hârtia igienică este prea subţire şi ziarele, prea groase.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Oratori, retori şi limbuţi.

Comentarii