Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Ne aflăm în pragul lunii martie şi bat la uşă alegerile pentru Parlamentul Republicii Moldova. Ca întotdeauna, spiritele sunt agitate, aceste alegeri fiind considerate ca „decisive” pentru evoluţiile politice majore, rămase de multă vreme în stand-by pe o agendă cronic lipsită de eventualitatea rezolvărilor imediate. Încă din aprilie anul trecut, legislativul de la Chişinău a adoptat măsuri preventive, concretizate în modificări legislative cu cântec: ridicarea pragului electoral de la 4, la 6%, apoi interdicţia constituirii de blocuri electorale. Pachetul de măsuri (ce vizează şi excluderea candidaturii celor cu dublă cetăţenie – ţinta constituind-o, evident, moldovenii care au dobândit şi paşaport românesc) a fost întâmpinat cu semnificative gesturi de dezaprobare.
O Declaraţie critică a fost semnată de 9 ambasadori (ai Marii Britanii, României, Bulgariei, Austriei, Germaniei, Franţei, Cehiei, Lituaniei, Poloniei), iar Comisia de la Veneţia şi OSCE au criticat, la rându-le, într-un Raport, măsurile legislative, cerând imperios eliminarea noilor restricţii „înaintea alegerilor parlamentare din 2009”. Toţi ochii sunt îndreptaţi către sondajele de opinie. Avem, de acum, rezultatele a două cercetări sociologice, desfăşurate la interval de trei săptămâni, în toamna lui 2008. Asociaţia sociologilor şi demografilor din Republica Moldova creditează cu 20% din totalul viitoarelor voturi Partidul Comuniştilor, în vreme ce Institutul de politici publice avansează o cifră (prin comparaţie) năucitoare: 47,2%!
Cam acesta a fost ecartul estimărilor şi la alegerile precedente, aşa că singurul răspuns cert ar fi acela că sondajele-s mult prea… incerte, rezultatul scrutinului rămânând absolut deschis. Alte răspunsuri la chestionarele sondajelor provoacă îndreptăţite nedumeriri: pe de o parte, populaţia moldavă îşi doreşte (şi) cetăţenie română, pe de alta, votează constant cu filo-rusul şi anti-românul Voronin – aşa că sunt de înţeles ezitările părţii române în a da curs sugestiilor de re-acordare a cetăţeniei automat şi în bloc. Se pare că, deocamdată cel puţin, paşaportul românesc a devenit un şperaclu pentru pătrunderea în Europa şi nu certifică o prezumată orientare pro-românească (evident, cu excepţiile de rigoare). Voronin continuă să conducă în topul personalităţilor ce beneficiază de încrederea cetăţenilor (41%), apropiindu-se de aceeaşi cifră Mihai Lupu, preşedintele Parlamentului (40%) şi primarul Primăriei fără buget a Chişinăului, Dorin Chirtoacă (34%). Alte două teme tulbură şi mai tare apele: chestiunea Transnistriei, hibă veche, de mult cronicizată, dar care a căpătat alte dimensiuni după mini-războiul ruso-georgian şi, mai nou, hotărârea Patriarhiei Române de a reactiva trei eparhii din cadrul Mitropoliei Basarabiei:
Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), Episcopia Basarabiei de sud (fostă a Cetăţii Albe-Ismail) şi „a toată Transnistria” (ce ar urma să continue lucrarea Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, înfiinţată în august 1942, când România ocupa respectiva regiune). Pentru prima chestiune, aceea a Transnistriei, Chişinăul nu-şi poate propune mai mult decât „soluţia Taiwan”: ignorarea autorităţilor de la Tiraspol şi continuarea nerecunoaşterii „Republicii Transnistrene”, însoţite de angajarea mai decisă pe drumul accederii în UE, eventual însoţită de aderarea la NATO (proiect mai puţin agreat de electorat). Cât priveşte episcopiile, iniţiativa a fost imediat contestată de mitropoliţii Poloniei, Cehiei, Serbiei şi Slovaciei.
Patriarhul Pavle, al Serbiei, a declarat chiar că reactivarea Mitropoliei Basarabiei ar evoca „una dintre perioadele cele mai sumbre ale istoriei mondiale – cea a ocupaţiei naziste” (!?), iar episcopul de Dubăsari, aflat sub ascultare moscovită, a afirmat că reactivarea episcopiilor „poate fi catalogată fără exagerare drept hoţie la drumul mare!” – astfel adeverindu-se încă odată că tocmai hoţul ştie să strige cel mai tare „săriţi, hoţii!”. Aşa că alegerile din martie, în loc să aducă bruma de limpezire aşteptată, pot să încurce şi mai rău… încurcatele căi ale politichiei de la Bâc. Rămâne de văzut.
