Mircea Radu IACOBAN

Dacă Johann Strauss tatăl ar fi fost român, sunt cât se poate de sigur că l-am fi catalogat printre compozitorii minori. N-a depăşit nivelul muzicii de larg consum (valsuri, marşuri, polci), aşa că să stea la locul lui, alături de Ivanovici & comp. şi să fie cântat duminica, în parc, când sfârâie mititeii şi se plimbă servitoarele cu cătanele în permisie. Austriecii l-au declarat rege al valsului (imposibil la noi, fiindcă avem un singur post de meta-rege, ocupat de Hagi) şi, la fiecare început de an, adună spuma cremei societăţii vieneze în fosta sala a manejului, împodobită sărbătoreşte şi scăldată-n flori, spre a aplauda ritmat eternul bis „Marşul lui Radetzky”.

 Suntem, se pare, naţiunea cea mai dispusă să-şi dea palme în oglindă – mirându-ne, apoi, de lipsa de respect cu care ne tratează alţii. Încă mai stârneşte valuri de admiraţie cartea lui Eug. Negrici „Iluziile literaturii române”, la care ne-am mai referit; revenim doar pentru a continua jocul „ce-ar fi dacă?”, imaginându-ne cum ar fi tratat Petöfi (de pildă) dacă ursita l-ar fi arondat istoriei literaturii române. Care literatură, spune Negrici, este evident inferioară celor din ţările vecine, datorită întâi de toate avatarurilor nefericitei noastre istorii naţionale. Eu unul, n-aş crede că am avut o istorie mai amară decât a bulgarilor (500 de ani sub turci), sârbilor (350 de ani sub turci), ungurilor (150 de ani de ocupaţie otomană), ci, mai degrabă, că-i „mică” literatura română fiindcă-i la modă s-o privim noi înşine prin ochean întors.

A devenit voluptate naţională şi probă a rafinamentului elevat negarea valorilor româneşti, ovaţionată de aplaudaci  dornici să se înscrie în trendul „europenizării decomplexate”. De unde şi bănuiala că vecinii înfăţişează lumii literaturi mai împlinite (?) pentru simplul motiv că ştiu să şi le respecte. Nimeni şi niciodată nu s-a gândit, în Ungaria, să-i aplice lui Petöfi tratamentul pe care românii i l-au rezervat lui Eminescu („poezia lui nu-mi spune nimic”!) şi nici unul dintre reproşurile aduse „receptării festiviste”, demodării totale etc. etc. nu s-a aplicat vârfurilor literaturilor vecine. Lui Eminescu, român neaoş, i s-a pus mai întâi la îndoială apartenenţa la propriul neam, fiind suspectat de a fi (Călinescu, p. 443) „turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean” – numai român, nu! Maghiarii n-au acordat strop de relevanţă faptului că tatăl lui Petöfi era sârb şi mama, slovacă (nici nu prea ştia ungureşte). Pe vecinii noştri nu-i deranjează deloc titulatura de „poet naţional” acordată lui Petöfi; dimpotrivă, au promovat-o în  enciclopedii („Goodreads” ş.a.) alături de alte formulări „vinovate” imputate receptării lui Eminescu: „poet naţionalist” („Dictionary Fairlex”), „poet patriot” („Nation Master”), „instituţie naţională” (IMDb-meitschi).

Cultul pentru poetul mort în floarea vârstei nu-l consideră nimeni exagerat, de vreme ce la Budapesta sunt 11 străzi, 4 cartiere, un pod peste Dunăre şi o piaţă Petöfi; tot acolo funcţionează postul naţional de radio Petöfi; chipul poetului s-a aflat din totdeauna pe bancnota de 10 forinţi, în fiecare localitate mai răsărită veţi afla o stradă Petöfi şi o statuie a scriitorului (detalii în Wapedia) – ba există şi un asteroid Petöfi! Dacă s-ar încerca, în Transilvania, o recenzare a şcolilor, grădiniţelor, caselor de cultură, cinematografelor cu numele Petöfi, se va constata că-s mult mai numeroase de cele denumite Eminescu! Ca să nu mai vorbim despre faptul că statui ale lui Petöfi aflăm în toată lumea, de la Baltimore şi Cleveland la Bratislava, că străzi Petöfi găsim şi-n Italia (Rimini) şi-n România, că o Bibliotecă Petöfi funcţionează la Buffalo, New York etc. etc. Dacă, la noi, Colecţia „Eminesciana” a fost înfiinţată în 1971 şi abia-şi mai duce zilele, maghiarii au creat, cu multe decenii înainte Biblioteca Petöfi („Petöfi Könyvtár”), iar prima ediţie de Opere, în şase volume, a apărut la Pesta încă în 1896. Poezia lui Petöfi încă nu s-au gândit vecinii noştri, cel puţin deocamdată, s-o recitească în cheie minimalizatoare; făcând obligatoria raportare la epocă, îi arată aceeaşi preţuire lucidă din totdeauna, la care adaugă respectul faţă de biografia de luptător pentru apărarea intereselor naţiunii ungare (…naţionalist, adică).

 Toate cele de mai sus pot funcţiona în cazul Petöfi, dar devin culpe când este vorba de Eminescu, declarat de conaţionali ai săi „antidemocrat, nul, reacţionar, fără lecturi, violent, incorect politic, proto-legionar, complet demodat, rizibil” şi nici într-un caz „poet naţional”, fiindcă, odată cu intrarea  în Europa, am ieşit de sub zodia naţionalismului, care… nu-i profund (!) Pour la bonne bouche, îmi imaginez cu câtă fericită înverşunare s-ar arunca alde Cernăianu asupra ultimului episod din viaţa lui Petöfi. Care, certat cu guvernul şi pedepsit de armată, dispare fără urmă după bătălia de lângă Sighişoara (iulie 1848). Precis că a fost vorba de o cabală şi de un asasinat politic! Parcă-l văd pe bocciul ex-teleast Gheorghe ţinând în palmă creerul  lui Petöfi…

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La ei da, la noi, ba!.

Comentarii