Mircea Radu IACOBAN

Cristian Sandache îşi asumă sumedenie de riscuri publicând cartea cu titlu de referat „Literatură şi ideologie în România lui Nicolae Ceauşescu” (Ed. „Mica Valahie”, 2008), cea mai la îndemână fiind acuza de viziune nostalgică şi de intenţii vinovat-reparatorii în receptarea unor opere trecute din oficiu la index. Autorul cutează, în anul de graţie 2009, să-i recitească pe Eug. Barbu, Marin Preda, Ion Gheorghe, Ivasiuc, Dumitru Popescu ş.a. fără a lua în considerare faptul că respectivii autori au „cauţionat” într-un fel sau altul regimul ceauşist, ori, cazul Sorescu, au fost demnitari în vremea lui Iliescu – şi, în consecinţă, n-au ce căuta într-o literatură aflată în sfârşit sub zodia „corectitudinii politice şi estetice.”

Cum exmatricularea din literatură devine contestabilă dacă-i întemeiată doar pe politic, şi-a intrat în rol, de ochii lumii, recursul la estetic, procedeu pe undeva asemănător cu translarea proceselor politice în zona dreptului comun, ca să nu iasă vorbe. Intuind că, mai ales generaţia tânără a criticii literare, şi-a însuşit obedientă etichetări şi emite fathwe fără a mai considera necesar să parcurgă opera făptuitorilor, Sandache invită la re-lectură cinstită şi obiectivă. Să nu credeţi că rezultatul va fi net în favoarea tuturor celor chemaţi la bară; dimpotrivă, unele reputaţii (atât cât a mai rămas din ele) se arată clar supra-gonflate şi destule recitiri deziluzionează. Sunt însă şi pagini care, prin eliminare poliţienească, lasă regretabil loc gol în literatura română, amintindu-ne povestea cu azvârlirea pruncului din copaie.

Dacă, în plan teoretic, lucrurile s-au clarificat de mult (în Franţa au fost condamnaţi şi chiar executaţi autori colaboraţionişti, dar n-au fost excluse din patrimoniu operele valide), noi ne aflăm încă în stadiul epurărilor iacobine, nici măcar sincere până la capăt, fiindcă eventuala culpă politică rămâne în paranteză, acţionând un dixit suveran subsumat, aparent, esteticului: „n-are valoare!”  Lunga incursiune prin toate cotloanele operelor uitate prilejuieşte alcătuirea „Listei lui Sandache”, în care-s orânduite scrieri menite să rămână, cum ar fi (citez doar „vârfurile”) „Groapa” lui Eug. Barbu, dar şi „Principele” („acut sentiment al istoriei”), unele poeme ale industriosului Adrian Păunescu, o bună parte din lirica lui Ion Alexandru (în cazul poetului „Imnelor”, s-a fost pus, probabil, nefericit semn al egalităţii între naţionalism şi ceauşism), cele mai multe dintre cărţile lui Preda („mult mai profund decât l-au considerat unii, iar romancierul şi nuvelistul a fost completat de un eseist cu totul original”), „Cordovanii” lui Lăncrănjan, prea mult (zic eu) din dramaturgia lui Paul Anghel, „Îngerul a strigat” al lui Fănuş Neagu, poemul „Stampă de primăvară”, datorat lui Vadim Tudor, aproape toată lirica lui Marin Sorescu (de ce nu şi dramaturgia, mai ales „Răceala” şi „A treia ţeapă”?), cam puţin din proza lui Ivasiuc, minată de „obsesia teoretizării”, câte o fulgurare din eseistica lui Dumitru Popescu, percepută, în afară, ca expresie a unei neaşteptate dizidenţe şi pe dos receptată de colegii de breaslă, poezia lui Zaharia Stancu (proza nici nu-i menţionată), poemul „Vine iarba” al lui Ion Gheorghe, dar şi parte din opera sa (zic eu, greoaie şi bolovănoasă)…

E mult, e puţin? Oricum, e ceva – şi nu suntem chiar aşa de bogaţi să ne îngăduim renunţări la bunuri ce poartă însemne ale valorii. Spre deosebire de Sandache, care-i judecă pe intimaţi (mulţi trecuţi la cele veşnice) doar după litera filei tipărite, sussemnatul i-a cunoscut îndeaproape. Marin Sorescu şi Ion Alexandru mi-au fost buni prieteni, cu Lăncrănjan şi Barbu am călătorit la drum lung, am purtat sicriul lui Preda şi am cuvântat la înmormântarea lui Zaharia Stancu, amiciţia cu Fănuş a rămas aceeaşi de 40 de ani, D. Popescu a fost cel ce a dat ultima viză piesei „Hardughia” (oprită, apoi, de Cabinetul 2); doar cu Păunescu şi Vadim mă ştiu doar din „bună ziua”. Au fost (unii, sunt) oameni, cu virtuţile şi păcatele lor. Falsetele din viaţa publică pot avea anumite explicaţii în preajma lui 1968 şi devin impardonabile pe măsura apropierii de ’89. Are cine să-i judece. Istoria literaturii s-ar cuveni să se ocupe doar de literatură. Sandache („nu sunt critic literar, ci un istoric iubitor de literatură”) a făcut o treabă utilă, curajoasă şi chiar necesară.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Recitiri.

Comentarii