S-a scris şi s-a tot scris despre deznaţionalizarea românilor de pe Valea Timocului, regiune de graniţă împărţită între Serbia şi Bulgaria. Eminescu avertiza încă la 1876: „ Mi se pare că pentru ţara noastră a sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta românilor din dreapta Dunării.” Au trecut mai bine de 130 de ani şi… nu s-a întâmplat mai nimic – dimpotrivă, procesul deznaţionalizării avansează pas cu pas şi 40.000 de „rumuni” de pe Valea Timocului, ca şi miile de „vlahi” din regiunea bulgară Vidin se află în pericol de a-şi pierde complet identitatea naţională.
Cea mai gravă este situaţia din Serbia, fiindcă bulgarii, totuşi, au schiţat câteva gesturi, fie ele şi simbolice. După cum declară Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii tinerilor etnici români din Bulgaria, s-au înfiinţat, la sate, cinci clase cu predare în limba română (şcoli particulare, cu taxă), sunt şi două grădiniţe (tot particulare…), ar funcţiona chiar o secţie românească în învăţământul superior (la Vidin) şi se flutură în continuare promisiuni guvernamentale privind accesul la mass-media.
În Serbia însă, este recunoscută existenţa unei minorităţi române doar în Banatul Sârbesc – poziţie nefericit oficializată prin Tratatul de amiciţie semnat cu România în 1995. Asta în vreme ce, în 1906, cercetările pe teren finalizate cu publicarea cărţii „Kroznaşe rumune” găseau, în Serbia, aproape 500 de sate româneşti, majoritatea în Timoc, unde toate ctitoririle de până la 1800 poartă marcă românească. În perioada 1937-1940, guvernul român asigura susţinerea financiară a peste 100 de şcoli primare, liceale, normale în dreapta Dunării. După aceea, nimic! Cristea Sandu Timoc exclamă: „Măcar să se fi publicat o istorie, o carte de folclor a românilor” din Timoc, măcar „dacă ar fi reuşit să înfiinţeze un post de radio-televiziune lângă Bor”, pe muntele ce poartă numele atât de românesc „Vâru Negru”.
Atitudinea intolerantelor autorităţi sârbe a fost şi a rămas ostilă manifestărilor naţionalităţilor, repede calificate drept promotoare ale „intoleranţei naţionale, rasiale, religioase şi, nu în ultimul rând, urii” – cum s-a întâmplat la Malainiţa, unde Poliţia a interzis preotului să marcheze printr-un parastas împlinirea a 610 ani de la bătălia de la Rovine şi i-a amendat pe iniţiatori.
La Negotin, deşi preotul Boian a primit aprobare pentru construirea unei biserici româneşti, Primăria s-a răzgândit şi a hotărât demolarea fundaţiei! Încercările României de a deschide un Consulat la Bor au primit repetate refuzuri, deşi „vlahii” sunt, în zonă, o minoritate reprezentativă: 28% în plasa Kucevo, 27% la Boljevac, 22% la Zagubica ş.a.m.d.
Alta ar fi situaţia dacă „vlahii” ar fi consideraţi ceea ce sunt, adică, români. Faptul a fost sesizat de raportorul german Jurgen Herrmann, care a şi prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei un document ce înfăţişează discriminarea minorităţii române din Serbia. Sigur, normal ar fi fost ca o astfel de intervenţie să aparţină deputaţilor români la APCE, dar, culmea culmilor, aceştia au votat… împotriva iniţiativei lui Herrmann şi a intereselor conaţionalilor de pe Valea Timocului, făcând astfel posibilă aprobarea amendamentului delegatului sârb Aligrudici, care a izbutit să impună delimitarea a două entităţi: de o parte vlahii, de cealaltă, românii! Votul a fost pe muchie: 21 pentru, 19 împotrivă. Cine credeţi că a votat „pentru”, înclinând balanţa? Deputata Cornelia Cazacu, de la PD-L.
Iată şi explicaţia ce o dă, total aiuristică: „Am vrut să votez împotrivă, dar m-am întors către Frunda şi nu ştiu ce s-a întâmplat. Cred că am atins cu cotul un buton” (!!) Nu numai dna Cazacu a votat… cu cotul, împotriva intereselor românilor, ci şi Ilie Ilaşcu (!), dar dintr-un motiv ţinând de meschina şi mărunta politică dâmboviţeană: „Nu puteam aproba o iniţiativă susţinută de UDMR.” Rezoluţia a fost atacată la Comisia Juridică de Vlad Cubreacov, parlamentar din Republica Moldova. Bune zile am ajuns! Interesele românilor le susţin nemţii, ungurii, moldovenii şi le torpilează… deputaţii români!