Mircea Radu IACOBAN

Când iau la scuturat husele maşinii, cad din buzunare şi-şi încep zborul de-o clipă hulubi alburii: batistele de la înmormântări. N-am ştiut niciodată ce-i cuviincios de făcut cu ele după mistuirea lumânării la slujba de îngropăciune – doar n-o să le redau penibila însărcinare de igienă corporală pentru care le-au inventat franţujii. Batistele de la morţi mai poartă, în textura pânzei, ecouri olfactive din văzduhul în care s-a petrecut ceremonia marii despărţiri. Dacă s-o putea vreodată citi ADN-ul respiraţiei, s-o vedea că, atunci şi acolo, era alcătuit, în proporţii varii, din atâta la sută durere sinceră, atâta tristeţe, făţărnicie, regret, indiferenţă, panică, împăcare… Nu mai sunt doar banale obiecte sanitare, ci rubedenii scăpătate ale Giulgiului de la Torino, purtând inscripţionate amintiri de necitit deocamdată, lizibile, poate, cândva. Oricare astfel de batistă semnifică despărţirea de un prieten şi, cum spunea Eftimiu, „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”

Acest ianuarie a dat nemilos cu coasa în breasla scriitorilor. S-a ridicat la ceruri Grigore Vieru. Atâta lume a tălăzuit la înmormântarea de la Chişinău cum niciodată nu s-a mai văzut în capitala Moldavă – ceea ce a răsunat ca avertisment dincoace de Prut, unde gazete ce l-au ponegrit cu încrâncenare constantă îi dedică numere omagiale, iar confraţi care l-au pus la colţul istoriei literare (ori nici atât) îl grăiesc, subit, numai de bine. Parcă anticipând, Grigore scria: „Dacă ar fi în stare, mortul din coşciug s-ar şterge de sărutul multora.”

 La Iaşi, am condus la groapă doi foşti redactori şefi de revistă literară. Mai întâi, pe Corneliu Ştefanache. Înmormântare cu 16 preoţi şi un episcop; mult, puţin, de-ajuns? Ceremonia fastuoasă a pus accentul cuvenit pe semnificaţiile unui eveniment care, la Iaşi, îşi va justifica oricând fastul: dispariţia unui scriitor. Ştefanache, cu meritele şi păcatele lui (toţi le avem, prea târziu, nimic de făcut!) a fost printre cei care, într-un spaţiu cultural ce trăia mai mult din amintiri, a construit revista „Cronica” (odihnească şi ea în pace!...), a reformat „Iaşul literar”, reînviind un titlu ieşean emblematic („Convorbiri literare”) şi şi-a adunat numele pe coperţile câtorva notabile cărţi de proză. E încă devreme să le întrevedem destinul în posteritate; timpul va decide. Inversând ordinea, l-a urmat în călătoria spre cealaltă lume precedentul redactor şef al aceleiaşi reviste, Dimitrie Ignea – astfel trebuind să descopăr încă un cimitir al Iaşului, „Bunavestire”; câte or mai fi? Glod moldav. Biserică (încă) fără iconostas. Alături, imensul Combinat de utilaj greu, cât se poate de mort şi el, Dumnezeu să-l odihnească.

 Lume puţină: familia, câţiva vecini, doi tipografi, trei scriitori. Ignea a condus aproape două decenii revista „Iaşul literar”, în care, printre alţii, a debutat Labiş, apoi Marin Sorescu. Şi sus-semnatul se numără printre cei debutaţi de Ignea, căruia aveam să-i editez, la „Junimea”, una dintre cele trei cărţi de proză. Tipograf de meserie, autodidact ca şi George Lesnea, a fost de o modestie exemplară, cunoscându-şi cu sinceră exactitate şi posibilităţile, şi limitele. Dacă n-a fost să-şi împlinească spectaculos destinul literar, barem a făcut pârtie tinerilor şi a condus o revistă în vremuri în care efluviile generozităţii ingenue se învecinau cu absurditatea doctrinară şi represiunea oarbă… Mai înghesui o batistă în buzunar, cercetez întristata adunare şi-mi amintesc, fără să vreau, spusele lui Democrit: „Fugind de moarte, oamenii aleargă după ea.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fugind de moarte....

Comentarii