Cătălin MIHULEAC

Am în faţă un exemplar din romanul de premiul Nobel „Doctor Jivago”, apărut la editura ieşeană „Polirom”, în anul 2000. Îi mângâi caroseria bleumarin-metalizat tunată cu roşu, îi deschid cu infinită delicateţe portierele de carton şi-i parcurg dedicaţia, aşternută pe pagina a treia, cu cel mai ieftin pix din lume, special pentru mine. Dar nu autorul, Boris Pasternak, mi-a scris dedicaţia - nici n-avea cum, din cauza defazajului temporal dintre noi -, ci semnatarul prefeţei şi traducerii din limba rusă, Emil Iordache.

Aproape involuntar, fac socoata şi văd că se împlinesc ani trei, de când ieşeanul ăsta de ispravă, şeful catedrei de „Slavistică” de la Universitatea „Al. I. Cuza” şi al catedrei de „Spirtoase grele” de la Universitatea „Boema”, s-a dedat posterităţii, spre indignarea noastră. Şi iar simt cum mă împunge ghimpele acela aici, în partea nord-estică a fiinţei. Când moare un om inteligent, 100.000 de proşti ar trebui să-şi dea duhul din bun-simţ, pentru a restabili balanţa planetară. Ar trebui, dar...

N-am calitatea să comentez calitatea de tălmăcitor din limba rusă a lui Emil Iordache; aşa că mă rezum să pomenesc doar câteva din vorbele sale de duh, care se transmiteau din gură în gură, de la mucalit la mucalit, ca un fel de candidoză vocală, dacă-mi este permisă comparaţia.

De exemplu, spunea Emil Iordache că orice ziar la care colaborează uriaşul nostru contemporan Liviu Antonesei se face mic, tot mai mic, până când dispare cu totul, aidoma unei tablete de calciu efervescent, într-un pahar plin cu apă.

Tot aşa, spunea Emil Iordache despre o gazetă locală tare în clonţ, dar exagerat de umflată în penele-i de hârtie, că are un tiraj de doar 500 de exemplare, dar un retur de 1000 de exemplare.

Acelaşi Emil Iordache şoptea, pe la adunările literare suprapopulate cu neaveniţi - adunări terminate cu sfezi milimetric nepugilistice, cu indigestii incalificabile şi cu băute grobiene – că, în ţara noastră, din păcate, avem de mii de ori mai mulţi scriitori decât cititori.

Dacă Iordache ar fi avut răbdarea necesară şi nu şi-ar fi luat din timp tălpăşiţa din lumea asta, sunt convins că inteligentele ziceri anonime din zona noastră i-ar fi fost atribuite din oficiu, aşa cum perfectele glume slobode din perioada numită „La belle époque”, a Parisului de la 1900, erau din oficiu puse pe seama lui Alphonse Allais ori Tristan Bernard.

Apropo de Allais, ultima sa vorbă care a făcut vogă este datată 27 octombrie 1905. În acea zi, în spaţiul sacru al cafenelei, marele umorist a spus, privindu-şi ceasul: „Mâine voi muri. Nu râdeţi, că aşa e.”

A doua zi, ca un om de cuvânt ce era, avea să-şi îndeplinească promisiunea.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Moartea şefului de la catedra „Spirtoase grele”.

Comentarii