Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Când văd cu ce tristeţe a primit ţara vestea dispariţiei lui Grigore Vieru, mă-ntreb unde-s şi de ce tac românii care mereu l-au tot scuipat, aplicându-i jignitoarea etichetă „patriot de ocazie” şi înjurându-l până şi-n săptămâna dinaintea trecerii la Domnul. „Un mort plâns de mulţime încă poate schimba ceva în lumea asta” – crede poetul basarabean; dacă aşa-i, schimbarea s-ar cuveni s-o începem pornind de la amarele constatări că, la noi, „doi copii încap în braţele mamei, iar doi fraţi nu-ncap într-o ţară” şi „doi mari vrăjmaşi are românul: mila pentru străini şi ura pentru ai lui.”
Nu ştiu dacă Grigore Vieru a fost (şi este, fiindcă versurile moarte n-au) un foarte mare poet. Cu certitudine, a fost un bun, cinstit, original şi profund poet, un mare suflet şi un formidabil luptător pentru românitate. La alte popoare, militanţi cu astfel de statură sunt nemuriţi încă din timpul vieţii, prin urcarea lor în marmura statuii. În eterna şi fascinanta Românie, Grigore Vieru a fost copios contestat şi rănit sufleteşte, în virtutea unor mărunte considerente conjuncturale, drapate în exigenţe artistice. Poezia lui o fi inegală, dar este poezie. Adevărată poezie.
I-am publicat, în urmă cu 30 de ani, la Editura „Junimea”, placheta „Steaua de vineri”, într-un fel, carte de hotar, pentru că era cel dintâi volum tipărit cu litere latine al unui scriitor basarabean, apoi, am semnat antologarea poemelor înmănuncheate în culegerea „Izvorul şi clipa”, editată la „Albatros” în 1981. Astfel cunoscându-i opera în amănunt, i-am putut înţelege exclamaţia „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape”. Şi tot el: „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut, în copilărie, cum curgea Prutul. Cred că venea de undeva, din cer.” Dincolo de „râul blestemat” începea ţara: „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu şi Patria.” Iar „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe. Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.” Acuza de naţionalism n-o respinge, ci îi tălmăceşte sensurile: „Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Limba, Credinţa, Istoria şi Neamul. Ar fi o ruşine, dacă nu chiar o crimă, să fii altceva”, fiindcă „Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalţă ca sfinţi şi ne curăţă de rugină numele imprimat în metalul veşniciei.”
Grigore a fost unul dintre marii apărători ai limbii române, cronic agresată dincoace de Prut, dar mai ales dincolo, unde i se contestă până şi numele. Formulările sale aforistice sunt întrutotul memorabile: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Sau: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti (…) Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Române…” Ultima oară m-am văzut cu Grigore în decembrie, când din nou Iaşiul editorial i-a marcat semnificativ traiectoria destinului scriitoricesc prin tipărirea „cărţii cărţilor” sale, intitulată „Taina care mă apără”. Încep să cred că impulsul pentru construcţia acestei cărţi-lespede ce-i tezaurizează întreaga operă i l-a dat premoniţia sfârşitului. De altfel, mereu a meditat pe tema definitivei plecări: „Mor în fiecare clipă. Îmi trăiesc moartea ca pe o imensă responsabilitate”. Întrebându-se: „Cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul nostru nu-i muşchiul verzui de pe cruce.” Şi-a imaginat şi propriul epitaf: „Aici odihnesc eu, robul lui Dumnezeu, care nu am tras foloase de pe urma vieţii, nici de pe urma morţii.” Fiindcă „foloasele” rodului poeticesc ni le-a dăruit nouă, tuturor, dimpreună cu întreaga sa operă, în care străluceşte poate cea mai plină de miez poezie românească a ultimelor decenii: „… doar în limba ta / Poţi râde singur / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns // Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunce / Tot în limba ta.”
