Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu dacă şi-n alte oraşe moldave s-a practicat, dar în Iaşi a fost la mare cinste obişnuinţa de a muta pietrele-document din locul hărăzit de ctitori, scoţându-le din zid pentru o iluzorie „proteguire”, urmată adesea de uitare şi abandonare.

 Până şi inscripţia ce ar putea coborî cu 12 ani data atestării târgului a fost, nu se ştie când şi de ce, desprinsă din zidul Bisericii (probabil) Armeneşti. Găsită „azvârlită într-o ocniţă” a lăcaşului, a intrat în categoria îndoielnică a pietrelor „volante”. Şi nu atât discuţiile privind autenticitatea datării (1395), examinată din perspectiva utilizării/neutilizării calendarului gregorian /iulian, îi afectează credibilitatea, cât simplul fapt că-i desprinsă din întregul care s-o lege de un loc şi-o zidire anume.

Nu-i singurul caz. Greu de crezut, dar, după ce a terminat restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Domnesc, Lecomte de Nouy n-a mai considerat necesar să aşeze la locul ei pisania ce arată că Ştefan cel Mare a început  zidirea la 1 iunie 1491 şi a săvârşit-o în august 1493. T.T. Burada o găseşte, în 1905, zăcând sub cerul liber, într-un morman de pietre cu inscripţii vechi (una avea textul „Institutul junimii moldovene, hărăzit 1831”; unde-i acum?) şi cere în scris primarului să fie reaşezată la locul cuvenit. Primarul aprobă. Ceea ce nu înseamnă că se şi produce reparaţiunea. Drept pentru care Burada revine după doi ani, cu aceeaşi sesizare. Din nou, primarul (altul!) este de acord şi din nou… nu se întâmplă nimic, aşa că după alţi 5 ani, în 1913, acelaşi T.T. Burada înaintează Primăriei aceeaşi cerere. Primarul (altul!) aprobă din nou, dar piatra va ajunge la locul ei abia în 1929 (!!), la cererea insistentă a lui Iorga.

 Serviciul însărcinat cu reclădirea Palatului Administrativ, condus de arh. Berindei, a scos şi pus la păstrare marea placă veche cu stema Moldovei a lui Moruzi Vodă (1805), pentru ca, după câţiva ani, să i se constate dispariţia… şi atât. S-a mistuit inscripţia de la uşa principală a Hanului Turcesc (1832), după cum a fost scoasă din zidul Casei Başotă piatra votivă cu text în versuri, ce străjuia cişmeaua. În veacul XIX mai fiinţa, în Hală, Biserica Sf. Vineri, demolată în 1878. În cimitirul din preajma bisericii şi-a aflat loc de (iluzoriu)  veci Bessarion Gabaşvilli, cel mai mare poet liric georgian. A murit de ciumă, la Iaşi, în 1791; avea rang diplomatic, fiind acreditat la curtea lui Potemkin. Lespedea lui funerară a fost depusă undeva, în curtea Bisericii Armeneşti, apoi, a fost încastrată în Lapidarium-ul de lângă Palat; când s-a deschis esplanada Teatrului „Luceafărul”, tocmai acea aripă a Lapidarium-ului a trebuit demolată. Se pare că lespedea a ajuns la Golia… Fiindcă, în anii ’70, am tipărit, la „Junimea” a carte de versuri a poetului clasic gruzin, georgienii m-au declarat „persoană de contact”, rugându-mă să transmit Primăriei  generoasa lor propunere de a oferi Iaşului o statuie a lui Gabaşvilli, toate cheltuielile, inclusiv transportul revenind părţii gruzine. Iaşul ar urma să ofere doar amplasamentul şi soclul, în care, dacă va fi cu putinţă, să se încorporeze piatra de mormânt. De s-o mai găsi!

Închipuiţi-vă că Eminescu ar fi murit la Tbilisi; n-ar fi întru totul legitimă cererea noastră privind amplasarea unui monument al poetului în Iveria? În capitala Georgiei s-a constituit o Fundaţie cu scopul amplasării statuii lui „Bessiki”la Iaşi, avându-l în frunte pe vicepreşedintele Universităţii Caucaziene din Tbilisi, dr. Shalva Machavariani. Ei bine, am trimis încă la mijlocul anului trecut Primăriei setul de documente conţinând propunerea gruzină. N-am primit nici un răspuns. L-am retrimis acum două luni. Aceeaşi tăcere. Aşa s-o fi întâmplând şi prin alte locuri? Dar, de ce să mă impacientez? La urma urmei, Burada a aşteptat 24 de ani…

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pietre migratoare.

Comentarii