Bunăoară, un critic plastic ieşean, foarte sus cocoţat în branşă, nu ia cuvântul pe la vernisajele tinerilor artişti, decât în schimbul unei mici atenţii de câteva sute de euro, la care se adaugă un tablou, pe care singur şi-l alege, din creaţia respectivilor. Pe deasupra, criticul scriind rubrici personale prin gazete de tot felul, iar accederea în uniunea de breaslă fiind condiţionată de asemenea scrieri, dacă tânărul aspirant la glorii parnasiene pofteşte şi-o cronică numai bună pentru viitorul său luminos, mai iese la interval cu nişte sutare de sunători europeni. Cam ustură la chimir, dar se mai uită cineva la câteva sutare de euro, când gloria îl aşteaptă, gata să i se agaţe de gât, cu braţele ei de fildeş?
Nu-i greu să socotim cât de obiectiv este criticul sus-amintit în aprecierile sale: dacă dai banul, îţi trâmbiţează talentul; dacă nu-l dai, ai soarta lui Van Gogh din timpul vieţii, fără să fii sigur c-o să ai parte şi de o posteritate ca a lui Van Gogh.
Surprinzător e că pe critic nu-l împresoară lipsurile materiale, ceea ce i-ar mai scuza din lăcomie, el fiind un ins care, la 65 de ani, ar trebui să sprijine tinerii artişti dezinteresat, dintr-o generozitate proprie firilor superioare, şi nu pe lovele numărate în palmă. Mai mult, e şi al naibii de bolnav, diabetul hărţuindu-l fără istov, şi nu-i convine deloc mercantilismul medicilor, pretendenţi de peşcheşuri pentru un act medical, a cărui gratuitate e garantată de lege.
Ce-i mai trist am lăsat pentru final: criticul plastic amintit se bucură de prietenia statornică a unui fost preşedinte al României, pentru întreaga sa activitate fiind răsplătit, de mâna acestuia, cu una dintre cele mai importante distincţii ale ţării noastre.
Cum zicea cântecul acela patriotic? „Pe lume nu-s mai multe Românii”? Să cădem de acord că una singură e suficientă.