Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Am revăzut de curând filmul lui Milos Forman, inspirat de povestea celebrei publicaţii pornografice „Hustler” şi a mentorului ei, Larry Flynt. Mare paradox! Dacă filmul are o impresionantă valoare artistică, revista în sine e de o copleşitoare stupizenie. Texte scrise cu laba piciorului stâng, poze cu inse şi inşi care comit inginerii sexuale, în timp ce se zgâiesc tâmp în obiectivul aparatului foto, spulberând astfel orice iluzie de firesc... Dar libertatea, adevărata libertate, cum zicea şi avocatul din film, presupune că, dacă nu-ţi place revista „Hustler”, eşti liber să n-o cumperi. Ceea ce şi facem, cei mai mulţi dintre noi.
Alta-i vorba. Într-unul din primele numere ale variantei româneşti a „Hustler-ului”, era republicată „Povestea poveştilor” de Ion Creangă, ceea ce mi-a amintit de zarva stârnită, în 1990, de tipărirea ei în premieră postdecembristă, în paginile revistei culturale „Timpul”. Dumnezeule, cât de pudici mai eram! Să fi văzut ce de familişti convinşi îşi dregeau ameninţător glasurile, ce de familiste convinse se isterizau de indignare, ce de eleve şi chiar studente roşeau cu violenţă, făcându-şi fardul să se cutremure ca varul pe pereţi! Şi culmea, acolo era pudoare adevărată, nu falsă, ca aia care ne înăbuşă acuma la tot pasul! Atât de mare era furia pudorii, încât gospodari şi gospodine l-ar fi reînviat pe Ion Creangă, doar pentru plăcerea de a-l ucide la loc!
Dar până la urmă, „Povestea poveştilor” şi-a ocupat locul în vitrina de trofee a literaturii noastre, până şi sclifositul Liiceanu editând-o, inclusiv în variantă audio, la unitatea unde-şi desfăşoară activitatea. Pentru gustul meu, acest basm porno e prea ţărăneşte scris, dar cunoscutul anticar Dumitru Grumăzescu mi-a povestit despre finii lui degustători, precum Carol al II-lea, armăsar din rasa Hohenzollern, care şi-a comandat la editura „Fischer” din Galaţi o ediţie mai mică decât o cutie de chibrituri, cu coperte de argint şi lănţişor de aur. Ori de câte ori Majestatea Sa era vizitată de câte o tristeţe (fiindcă şi lor, regilor, li se mai întâmplă), citea pe şest din cărticică şi-n glas îi revenea pe loc hlizeala regală.
Mă gândesc că băiatul ăsta, Duda - prinţ cu studii la fără frecvenţă, alteţă cu E-uri şi recuperator de bunuri în familia regală - ar putea cere statului român retrocedarea volumaşului de care am amintit sau, dacă obiectul nu mai există, o compensaţie în bani. Îs şi curios la câte milioane de euro îşi va stabili pretenţiile. Sau, poate, zeci de milioane?
