Cătălin MIHULEAC

Printre marii dispăruţi ai anului trecut, se află şi actorul Ştefan Iordache, de care mă leagă o amintire ciudată, care are filozofia ei.

Persistent în iubirea pe care i-o port muntelui, am urcat – în vara lui 2007 – pe Ceahlău. Ploua ca la potop iar ceaţa îmi vâra deştele în ochi, sperând să mă taie la elan. Era o ceaţă jună, fără experienţă la oameni, căci nu ştia cu cine se pune. Chiar mă gândeam, în timp ce urcam, că nu eram decât un client al unei case de schimb valutar, care convertise canicula urbană într-o ploaie şi-o ceaţă.

Ud până la măduva osului, am tras la prima cabană, unde am decis să înnoptez. Am găsit cu greu loc, clădirea fiind plină ochi cu studenţii de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, veniţi în practică. Şi uite-aşa, ba cu un pahar de ceai magnetic, ba c-o sobă, noaptea se pregătea să mă primească în puful ei de cloşcă. Oraşul înăbuşitor era departe, la ore şi secole depărtare... Am căscat uşor, fără să duc mâna la gură...

N-am avut însă parte de niciun strop de somn. Studenţii, pe la ora 22, au dat drumul la discotecă, slobozind din difuzoare mii de fiare sângeroase. Cântecele, sfârtecând liniştea muntelui, etalau o stupizenie la modă, culminând cu refrenul „Jaga, jaga,/ Nu mă chinui degeaba, / Nu te uita aşa la fundul meu,/ C-o să rămâi la mă-ta flăcău!” Bucăţica asta a fost repetată de zeci de ori, a fost cântată în cor şi întoarsă pe toate feţele, ca şi când ar fi reprezentat, în viziunea viitorilor farmacişti, un medicament cu nenumărate capacităţi vindicative.

Fiindcă somnul meu fusese fugărit în prăpăstii, m-am decis să fac pace muzicală cu studenţii. I-am dat cabanierului o şpăguţă şi l-am rugat să insereze, în acel desfrâu sonor, o piesă de „Led Zeppelin”. Dar n-am avut succes. Tineretul studios şi-a desemnat liderul să rezolve conflictul ivit, astfel că „Led Zeppelin” a zburat şi el în râpă. Nu m-am lăsat: am mai dat o şpăguţă şi-am cerut un cântec de petrecere interpretat de Ştefan Iordache, gândindu-mă că nu-i român să nu rezoneze cu arta interpretativă a marelui nostru actor. Dar şi maestrul Iordache s-a trezit c-un şut în fund, cât e el de faimos.

Între timp, bairamul era în toi, iar fetele, vădit excedentare, dansau două câte două, obraz la obraz, sân la sân. Puţine spectacole sunt la fel de tragice ca două fete dansând una cu alta, cum se întâmpla pe vremuri la şcolille profesionale cu profil de confecţii şi textile.

Dar, în fine, am înţeles: studenţii de azi au acelaşi nivel de cultură cu elevii de ieri din şcolile profesionale. De aceea, cred că pierderea lui Ştefan Iordache n-a însemnat nicio pagubă pentru tânăra generaţie. Important, pe lumea asta, e altceva. Poate că refrenul „Jaga-jaga”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pierderea lui Ştefan Iordache nu-i mare pagubă.

Comentarii