Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
O recentă apariţie (Amy Knight, „Beria – o mitologie a crimei”) îşi propune să răspundă la întrebarea „cine a fost cu adevărat Beria, care a fost locul lui în istorie”. Răspunsul nu-i chiar simplu şi, pentru a-l formula, autorul a avut nevoie de peste 300 de pagini tixite de documente, parte cunoscute, parte inedite. În mare, imaginea asasinului a milioane de ruşi n-are nici cum şi nici de ce să fie despărţită de sintagma „criminal sângeros” ce l-a definit şi-l va defini în veci. Este, însă, revelat mecanismul intim al terorii şi se propun corecturi de imagine, fie prin negarea unor acuze, fie prin recurgerea la nuanţări adesea surprinzătoare. Prin 1953, posesorii Marii Enciclopedii Sovietice au primit prin poştă un text despre Marea Bering, odată cu sfatul imperativ să-l lipească tot la litera B, peste articolul dedicat lui Beria.
Se încerca aneantizarea unui personaj care, în pofida oricăror astfel de strădanii, nu poate fi scos dintr-o istorie pe care a marcat-o ca nimeni altul. După cum s-a văzut, nu numai în dictaturi (URSS), ci şi în democraţii (USA), şefii Securităţii sunt sortiţi să ajungă preşedinţi ai statului, aşa că Beria părea prin tradiţie destinat să-l moştenească pe Stalin. Aşa cum rezultă surprinzător din cartea lui Amy Knight, contrar tuturor opiniilor adânc încetăţenite, o astfel de preluare a puterii ar fi fost… benefică pentru „închisoarea popoarelor”: Beria nu era atins de paranoia lui Stalin şi, fiind dotat nu numai cu cea mai exactă cunoaştere a realităţilor ţării, ci şi cu o inteligenţă remarcabilă, s-a postat, după moartea „tătucului”, pe poziţii înoitoare, militând pentru destindere internă şi în relaţiile internaţionale, pentru curmarea abuzurilor şi adoptarea unor reforme democratice. A fost prea târziu pentru repararea propriei imagini şi, probabil, prea devreme pentru o Rusie încă năucită de teroare. Hruşciov şi-a luat inima în dinţi, a obţinut ajutorul capilor armatei şi, cu toţii dârdâind de frică, izbutesc, până la urmă, să-l aresteze pe Beria.
De aici începe partea cea mai interesantă a cărţii, fiindcă despre ororile perioadei s-a scris, până acum, o întreagă bibliotecă, dar despre sfârşitul lui Beria nu circulă decât zvonuri şi legende. Nimeni nu ştie sigur dacă, într-adevăr, a fost judecat şi a existat un proces; se bănuieşte că a fost împuşcat cu 5-6 luni înaintea pronunţării sentinţei, iar mecanismul juridic pus în operă de Hruşciov abia acum este deplin revelat. Cum toate s-au petrecut înainte de Congresul XX şi de demascarea crimelor lui Stalin (multe înfăptuite cu consistenta contribuţie a lui Beria), procurorii n-aveau cum să facă uz de însăşi esenţa reală a acuzării, aşa că a fost nevoie să se născocească învinuiri de… spionaj, de sabotare a agriculturii (!) şi alte astfel de născociri, după un model utilizat chiar de Beria în instrumentarea proceselor staliniste: acuzare prestabilită, acuzatul urmează să recunoască.
A fost „judecat” de o Comisie Specială metamorfozată în tribunal politic, având o componenţă în afara oricăror norme juridice: nici tribunal militar, nici tribunal civil, ci „un grup de tovarăşi” aleşi în primul rând pentru ostilitatea faţă de acuzat. Generalul Moskalenko, cel care, de fapt, a instrumentat cauza, interogându-l luni în şir pe Beria, a făcut parte… dintre judecători, ceea ce sfidează orice normă de drept. Se vede clar că a fost vorba de o răfuială acutizată de lupta pentru putere în delicatul şi primejdiosul moment al preluării moştenirii lui Stalin. Oricum, Beria a avut parte de ceea ce merita, şi, mai ales, exact în condiţiile şi după regulile stabilite chiar de el. Ce lecţie a istoriei!
