Mircea Radu IACOBAN

Încerc senzaţia că, pe măsură ce aflăm mai multe despre legionari… devine tot mai greu să descifrăm şi să înţelegem mecanismele de funcţionare a mişcării unanim (?) condamnată, înainte de a fi deplin înţeleasă. Nu-i vorba despre cine ştie ce târzii şi vinovate ecouri ale unor puseuri partizane, ci de simpla necunoaştere a tuturor mobilurilor, resorturilor, împrejurărilor, cât şi, mai ales, de corecta stabilire a responsabilităţilor.

După toroipanul propagandei carliste, a funcţionat din plin, vreme de cinci decenii, o demonizare oficializată, care, ca orice condamnare în bloc, n-a avut nici răgazul şi nici disponibilitatea să ia în considerare nuanţe, ori să accepte necesara gradare a responsabilităţilor, mergând până, în unele cazuri, la totală absolvire. Abia la 70 de ani distanţă încep să apară mărturii ale  supravieţuitorilor ce nu mai au nici a se teme, şi nici ce pierde; în consecinţă, informaţia creşte cantitativ, odată cu certa sporire a credibilităţii. Nu mai este vorba de declaraţii smulse sub teroare, în sinistrele interogatorii din puşcării (fie carliste, fie comuniste) şi formulate cât mai prudent şi evaziv, din teama auto-incriminării şi deconspirării camarazilor. Subiecţii discută acum liber – de fapt, pentru prima oară fără apăsarea culpei, dizolvată şi de efectele prescripţiei, şi de consistenta distanţare în timp: uitarea e scrisă-n legile omeneşti. N-o mai fac în faţa anchetatorilor penali, ci doar în prezenţa microfonului neutru al postului naţional de radio.

 Trei gazetari de la Radio România, Mariana Cononovici, Silvia Iliescu şi Octavian Silivestru au cutezat o amplă investigare în culisele istoriei recente, publicând la „Humanitas” culegerea de mărturii „Ţara, Legiunea, Căpitanul”, cu subtitlul „mişcarea legionară în documente de istorie orală”. Îşi plasează merituoasa cercetare sub un motto nu ştiu cât de potrivit din Harold Pinter: „Trecutul este ceea ce ne amintim, ne imaginăm că ne amintim, ne auto-convingem că ne amintim, sau pretindem că ne amintim”. Va fi avut un rol şi imaginaţia, şi auto-convingerea, dar, cu certitudine, amintirile legionarilor de marcă sunt rodul unor experienţe-limită mult prea terifiante pentru a mai lăsa loc jocului imaginaţiei ori derapajelor auto-iluzionării.

Prima surpriză ce ţi-o oferă cartea radiofoniştilor vine să contrazică flagrant imaginea generală stas promovată de literatura şi arta ante-revoluţionară: mişcarea legionară n-a fost o simplă adunătură de derbedei sanguinari fanatici, purtând într-o mână Biblia şi-n cealaltă pistolul. Intelectuali de valoare, reprezentanţi autentici ai elitei (orice listă se cuvine să înceapă cu tinerii Eliade, Cioran, Noica…), fie că au făcut parte din structurile organizatorice legionare, fie că le-au susţinut propagandistic.

Cum se explică enorma deschidere de compas dintre statura intelectuală de marcă şi crima împotriva unor mari valori ale culturii române, rămâne s-o desluşească, iată, noile mărturii în cazul uciderii lui Iorga. Nu-i şi n-a fost nici o îndoială că oribila crimă din pădurea Strejnic nu putea aduce decât ponoase Statului Naţional Legionar şi mişcării în sine. O analiză logică elementară a consecinţelor respinge fără doar şi poate „soluţia sânge pentru sânge” barem în cazul Iorga. N-a fost să fie din pricina eterogenităţii mişcării legionare, a divizării ei în grupuri mai mult sau mai puţin independente, slobode să ia hotărâri „în absenţa stăpânilor”.

Dacă în cazul deciziei de a-l suprima pe Armand Călinescu poate fi acceptat amestecul malefic al lui Moruzov (declaraţia lui T. Borescu), în ce-i priveşte pe Iorga şi Madgearu, e mai greu de crezut (românii au viciul – sau virtutea – scenaritei) că asasinatul l-ar fi pus la cale Eugen Cristescu (declaraţia lui S. Milcoveanu). Hotărârea pare mai degrabă să fi aparţinut unui grup periferic exaltat, ce vedea în masacrul de la Jilava semnul unei nopţi româneşti a Sfântului Bartolomeu, iar executorul-şef, Traian Boeru, n-a acţionat din ordin superior. Dimpotrivă: în noaptea cu pricina, Horia Sima, pare-se, avertizat, l-a căutat cu osârdie pe Iorga la Ploieşti, la Câmpina, spre a preveni nenorocirea şi, implicit, decredibilizarea Legiunii. Nu l-a găsit. De aici încolo încep alte nedumeriri: Sima îi arestează pe asasini şi tot el, a doua zi, îi eliberează. Cică… din milă! Mai târziu, în lagărul german de la Buchenwald, Boeru încă se mai mândrea cu isprava asasinatului. Sima l-a dezavuat, publicând, la Madrid, broşura „Cazul Madgearu-Iorga” (n-am găsit-o nicăieri; n-o fi apărut şi la noi?) „Ţara, Legiunea, Căpitanul” e-o carte ce se cuvine parcursă atent, cu creionul în mână. Deocamdată, doar am răsfoit-o.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ţara, legiunea, căpitanul.

Comentarii