Cătălin MIHULEAC

Ca orice muritor căruia i se  împuţinează nisipul din clepsidră (ce greu îmi e să recunosc asta!), simt şi eu dureros de zilnic cum se apropie momentul final.

Mă înţeapă uneori în stânga şi mă trezesc întrebându-mă: ăsta o fi semnalul pentru madam cu coasa? Conduc maşina şi privesc pe contrasens, încercând să ghicesc o eventuală maşină, aportoare a sunetului de gong. Mă culc noaptea, gândindu-mă că dimineaţa poate n-o voi mai trece în catastif.

Ca să menţin suspansul, refuz să-mi fac analizele medicale, gândindu-mă că, în caz că-n mine sălăşluieşte vreo incurabilă, mai bine să nu ştiu de existenţa ei.

Mă văd apoi zăcând cu vată-n nas pe năsălie şi mă mai văd încruntându-mă, de pe lumea cealaltă, citind anunţurile, scrise cu stupidă făţărnicie, pe pagina îndoliată de ziar. Îi aud aievea şi pe popi, lălăind cu sictir profesional, în timp ce regret a mia oară că n-are oraşul ăsta un crematoriu cât de cât, care ar simplifica enorm lucrurile. Iar după aia.... După aia, sper şi eu, aidoma lui Jorge Luis Borges, să nu mai urmeze nimic. Şi, tot aidoma lui Borges, îmi spun că, dac-o urma la rând altă viaţă, o s-o accept cum am acceptat-o pe asta, mai rea neavând cum să fie. Şi dacă, totuşi, o fi mai rea? Şi dacă o fi mai bună?

Spaima mea privind împuţinarea timpului personal e omniprezentă. De la Dinu Patriciu, Ion Ţiriac şi Sorin Ovidiu Vântu până la ultimul zdrenţăros care-şi face veacul în canalul de colo, cu toţii o împărtăşesc. Cu deosebire că primii ţin să-şi lege la încheietura mâinii ceasuri infernal de scumpe: ba un „Vacheron Constantin” de 47.144 de euro, ba un „Patek Philippe” de 73.299 sau un „Audemars Piguet” de 52.310, toate etalând snobismul de a privi curgerea secundelor, minutelor şi orelor pe ecrane din aur bătute în giuvaeruri. 47.144, 52.310, 73.299... Cât bănet, Doamne sfinte! Să porţi, legată de mâna stângă, valoarea unui apartament, cu termopane cu tot!

Cu siguranţă că marele regret al românilor posesori de ceasuri cât apartamentul e că timpul se arată rece la contul lor bancar.

Timpul nu umblă cu pile, cu intervenţii şi nepotisme: el e cel mai mare democrat, e unul pentru toţi. Şi bobul modest din nisipul clepsidrei, şi limba de nestemată bat aceeaşi clipă, unică pentru tot norodul. Oricât de înzăuată în aur ar fi secunda unui ceas de 47.144 de euro, ea nu diferă de secunda unui amărât care câştigă 47.144 de euro în două decenii de viaţă. Nici măcar de secunda unui boschetar nu diferă cu nimic.

Aşa încât, dacă dă Domnul şi pe lumea cealaltă o să-i întâlnesc pe Vântu, Patriciu şi Ţiriac, voi fi foarte satisfăcut să le spun toate cele de mai sus.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Oare Vântu, Patriciu şi Ţiriac or fi muritori? Nu cred!.

Comentarii