Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Am mai parcurs astfel de lucrări în care autori străini îşi propun să descifreze mecanisme politice româneşti cu grad de specificitate greu de desluşit, ori măcar de intuit, pentru cercetătorul din afară (M. Almond, C. Durandin, D. Floyd, E. Behr, M.E. Fischer ş.a.); ades am avut senzaţia că nu s-a ajuns până la acea intimitate a proceselor capabilă să explice aleatoriul (aparent) al unor decizii, nici să le identifice mobilurile reale. Bun cunoscător al românilor şi României, du Bois izbuteşte să opereze din înăuntrul temei examinate, diagnosticând de cele mai multe ori exact. (De altfel, a fost căsătorit cu o româncă, Irina, colaboratoare la revistele de istorie din Bucureşti.) Titulatura unor capitole poate fi relevantă pentru unghiul din care autorul examinează tema: „Condamnaţi la fericire”, „Parfumul schimbării”, „Cuibul de vipere”, „Primus inter pares”, „Necazurile tovarăşilor”, „Eroul naţiunii”.
E-o cercetare serioasă, care izbuteşte să limpezească necunoscute ale ascensiunii unui personaj „viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios”, într-un context în care „nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua la infinit dominaţia nomenclaturii”. Cum bine se observă în Prefaţă, „nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers” – dar nici nu poate fi trecută cu vederea, zicem noi, paranoia lui Ceauşescu, pe care Maurer declară că a observat-o… prea târziu.
Aş adăuga aici o observaţie personală; cel puţin până acum, n-am întâlnit nicăieri relatată o scenă cu tâlc de la Congresul XIV. Eram de faţă, în Sala tronului, unde Ceauşescu a dat citire, cum ar veni, spre aprobare, listei membrilor CPEX. După al cincilea sau al şaselea nume, s-a blocat total şi a rămas cu ochii pironiţi în hârtii, incapabil să mai scoată un cuvânt. Trece un minut, trec două, trei, cinci… nimeni nu înţelege ce se întâmplă, „eroul între eroi” înţepenise pur şi simplu. A mai scos câteva sunete vag articulate, a-ncercat să reia lectura listei… dar s-a blocat din nou în aceeaşi absenţă deplină minute în şir. Într-un târziu, cu evident efort, dă citire listei şi mă-ntreb dacă s-a poticnit atât de jenant la întâlnirea cutărui nume ce i-a trezit resentimente, sau stadiul bolii îi pricinuia astfel de momente de totală absenţă, semn al evidentei agravări…
Cartea ne prilejuieşte şi câteva observaţii, care, oricum, nu-i diminuează meritele. Prima s-ar referi la faptul că ieşirea de sub condamnabila obedienţă şi tutelă sovietică este văzută, automat şi necritic, ca o la fel de condamnabilă orientare… naţionalistă. Citatul (însuşit) din raportul diplomatului maghiar Kalman este edificator: „Faptul că Ceauşescu, Apostol şi Voitec au vorbit atât de mult de activitatea PCR şi de necesitatea scrierii istoriei Partidului fără a fi menţionat PCUS sau revoluţia din 1917 demonstrează clar intensificarea atitudinii naţionaliste”. Chiar aşa de clar? Ori cu Moscova, ori… naţionalist? Am îndoieli! A doua observaţie s-ar referi la preluarea clişeului „dărâmării satelor cu buldozerul”, care a făcut atâtea valuri în presa internaţională. Nu ştiu să fi existat un singur sat dărâmat cu buldozerul. Arătaţi-mi-l!
Nedreapta lege ceauşistă prevedea, într-adevăr, desfiinţarea unor cătune considerate fără perspective, dar în timp, prin interzicerea construcţiilor noi, a extinderii electrificării şi a reparaţiilor capitale la obiectivele existente. Povestea cu buldozerele – braşoave! În cartea lui du Bois, Ceauşescu este înfăţişat ca un maestru al sforăriilor şi combinaţiilor. Mă-ntreb care om politic de ceva suprafaţă n-o fi fost! Altfel, o cercetare onestă, ce pune la contribuţie sursele cele mai varii, scrisă cu echilibru şi fără (prea multă) patimă. Una dintre concluzii: ascensiunea lui Ceauşescu ilustrează tarele unui sistem în care „numai cine se târăşte nu se împiedică”.
