Cătălin MIHULEAC

„Hans şi România” e o scriere gazetărească a criticului literar Alex. Ştefănescu, unde e atinsă problema toaletelor publice din ţara noastră. Aşadar, autorul, ieşit la o plimbare bucureşteană cu oaspetele său neamţ Hans, este înştiinţat că e nevoie stringentă de o toaletă. O panică totală îl cotropeşte pe român. „Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în Bucureşti?”

Dar o fire inventivă găseşte soluţii. „Iată însă că, uitându-mă de jur împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o frecventasem în tinereţe.” Unde sunt cărţi, sunt şi cititori, care au necesităţi nu numai spirituale, ci şi din cele care-şi au rezolvarea în locul unde şi împăratul merge pe jos... Asta e!

Alex. Ştefănescu îşi conduce oaspetele – cu ospitalitate românească – spre locul de izbăvire. În faţa uşii, îl pofteşte înăuntru, în timp ce el, din respect pentru intimitate, aşteaptă afară. Ideală ocazie de a socoti că statutul de literat îţi oferă şi avantaje palpabile, atâta timp cât poţi folosi toaleta unei biblioteci.

Numai că fericirea sa are suflu scurt, fiindcă Hans nu apucă să se bucure de oaza bucureşteană cu hârtie igienică. „După numai o secundă însă a ieşit palid la faţă, s-a rezemat cu spatele de perete şi a început să alunece încet şi cuviincios în jos. Leşinase!” Intrat de curiozitate şi el în toaletă, autorul constată pricina emoţiei ce provocase leşinul: „...un imens morman de rahat, care depăşea în înălţime colacul de plastic al WC-ului. Hans nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva.”

Aici se încheie prima parte a păţaniei lui Hans: un pamflet adresat lipsei noastre de civilizaţie, atât de bine ilustrate de situaţia toaletelor publice. Şi nu întâmplător autorul a ales toaleta unei biblioteci: dacă aici întâlnim un asemenea spectacol, ce pretenţii putem avea de la o toaletă din gară, de pildă?

Dar impresia lui Hans despre România trebuie dreasă. În episodul doi al textului, neamţul e invitat la operă. Şi nu oriunde, ci la lojă. Oaspetele e copleşit: „Nimeni din familia noastră şi nici dintre cunoscuţii noştri nu au ajuns să stea vreodată la lojă.”

Muzele umilite în bibliotecă îşi iau revanşa. Hans urmăreşte transpus spectacolul, apreciindu-i cum se cuvine pe artiştii români, iar la pauză, în lojă apare chiar directorul operei, însoţit de o tavă cu bunătăţi. „Numai un mare scriitor ar putea să descrie uimirea pe care o exprima atunci figura lui Hans.”

De ce uimire? Pentru că, înţelegem, imaginea toaletei nu-l slăbea nici o clipă pe bietul Hans. De aceea, la plecare, pe aeroport, „cu un aer năuc, clătina din când în când din cap. Pleca din România profund nedumerit.”

Astfel se încheie o scriere de mare subtilitate de-a lui Alex. Ştefănescu, unde izbuteşte să nu alunece în scabros, în pofida subiectului. Ştefănescu pare a ne spune că scriitorul are întotdeauna mijloace pentru a înlocui cuvintele ce induc în cititor o respingere fizică.

Nu întâmplător, această performanţă este atinsă şi de alt meseriaş al cuvintelor, Mircea Dinescu, cel care – în pamfletul „Musca de pisoar” - face o paralelă între pisoarele elveţiene şi cele de la noi. Observând că elveţienii au desenat o muscă în toalete, pentru a direcţiona jetul fiziologic, Dinescu vede imensul drum pe care-l avem de parcurs pe calea civilizaţiei: „Mica diferenţă dintre musca elveţiană şi cea românească ar fi că a lor e artificială.”

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Spinoasa problemă a toaletelor publice.

Comentarii