Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Iarăşi noutăţi culturale vin dinspre Paşcani – de această dată, este vorba de ditamai cărţoiul. Nu-i cât o cărămidă, ci aproape cât un bloc de BCA: 564 de pagini în format mare, culese cu litere mărunte (corp 10). Dacă mai adăugăm că-i un pretenţios „Dicţionar de cerebrologie”, conceput, editat şi tipărit la Paşcani, avem reprezentarea tuturor dimensiunilor acestei apariţii de certă excepţie, ce poate onora şi un institut academic, nu numai luminile unui târg ca Paşcanii.
De regulă, astfel de mari lucrări din perimetrul literaturii ştiinţifice sunt rodul trudei în echipă. Nu şi în cazul de faţă. Un singur autor s-a auto-înhămat la redactarea celor 2700 de articole, propunându-şi să ofere o imagine „a ceea ce se ştie în prezent despre anatomia şi funcţiile creierului, precum şi despre patologia acestuia”.
Nimeni altul decât Leonard Gavriliu, doctor în psihologie (1975), care, la 81 de ani, după ce a semnat peste 20 de cărţi, unele sub zodia beletristicii, şi vreo 50 de traduceri din germană (Freud), franceză, engleză şi italiană, găseşte energie pentru a scoate revista literară „Spiritul critic” (apare când iese de sub tipar), dar şi un astfel de Dicţionar, care se aşază, fie şi numai prin proporţii, în preajma monumentalului.
N-avem căderea să ne pronunţăm cu privire la rigoarea ştiinţifică, aducerea bibliografiei (impresionante!) la zi, exactitatea mini-sintezelor şi acurateţea încărcăturii de informaţie. Or s-o facă, sper, specialiştii, deşi simplul interes ştiinţific, fără a fi dublat de alte mobiluri, mai lumeşti, nu prea cred că-i de-ajuns pentru a parcurge şi comenta sutele de pagini bucşite de erudiţie multidsciplinară.
Din postura nespecialistului, aş putea, mai întâi, remarca senzaţia de exhaustivitate ce ţi-o lasă Dicţionarul păşcănean, ca şi impresia generală că, în pofida extinderii şi adâncirii investigaţiilor, creierul continuă să-şi păstreze o bună parte din tradiţionala-i aură de mister. Cititorul de rând are prilejul să se aleagă cel puţin cu trei certitudini. Prima: oricât ar evolua tehnicile transplantului de organe, creierul rămâne imposibil de amplasat în altă cutie craniană.
Autorul citează opinia reputatului „cerebrolog” originar din Dolhasca, C. Arseni: „Admiţând prin absurd că operaţia ar putea deveni posibilă din punct de vedere tehnic, am avea de a face, de fapt, nu cu un transplant de creer de la individul X la individul Y, ci cu transplantul corpului acefal al individului Y la… capul individului X”. Deci, nu un simplu transplant de organ, ci şi de personalitate.
A doua: în pofida tuturor speranţelor, dar şi îngrijorărilor, clonarea cu rezultat identic este imposibilă. Iată opinia lui J. Harris: „Să zicem că o celulă din trupul neînsufleţit ar fi denucleată şi genomul lui Lenin ar fi clonat.” Asta, se întreabă Harris, l-ar readuce pe Lenin printre noi? Nici vorbă: „Chiar dacă genomul acestui om s-a păstrat intact, n-o să-l mai vedem pe Lenin niciodată (tristeţe adâncă, n.n.) Nu putem re-crea Rusia pre-revoluţionară, nu putem simula mediul în care a crescut, educaţia pe care a primit-o, nu îi putem re-crea părinţii care să-l crească şi să-l influenţeze în dezvoltarea sa.” Şi, adăugăm noi, nici să-i găsim altă Krupskaia…
A treia: computerul nu va putea niciodată să suplinească în întregime funcţiile creierului. Gavriliu argumentează: „îi lipsesc afectivitatea, capacitatea de a trăi plăcerea şi neplăcerea, şi, mai presus de orice, imaginaţia, intenţionalitatea, capacitatea de anticipare şi planificare.” Semnalăm, ca pată de culoare, şi dovada ştiinţifică a legăturii dintre un IQ în suferinţă şi… părul blond. Norvegianul Faling a descoperit, în 1934, boala denumită „idioţia blondă”: arieraţia mentală, combinată cu isprăvile acidul fenilpiruric, duc la o pigmentare deosebită a părului, care devine… blond. Ca să vezi! Gavriliu izbuteşte să readucă, într-o anumită măsură, stima pentru rusul Pavlov, care, în mentalul generaţiei mele, a rămas fixat doar la nivelul căţel-cârnat-sonerie, astfel demonstrându-ni-se constituirea reflexului condiţionat. Pavlov şi, în general, şcoala rusă, au contribuţii serioase şi temeinice, într-un domeniu al medicinii în care, cu cât afli mai multe, poţi avea surpriza să înţelegi… mai puţine.
Întrutotul remarcabil acest erudit şi neaşteptat Dicţionar, căruia avem a-i face un singur reproş, deloc minor. Este vorba de moftul „ştiinţific” potrivit căruia citatele se cuvin lăsate în limba în care au fost scrise. Şi cum prea puţini sunt cei care ştiu şi franceza şi engleza de-o potrivă, ca să nu mai vorbim de germană şi italiană, o bună parte a textului rămâne inaccesibil. Păcat!
