Mircea Radu IACOBAN

Cârcotaşii afirmă că apar prea multe cărţi şi de aceea... n-avem literatură! Hai să zicem că jumătate din totalul apariţiilor ar fi (şi sunt!) pur şi simplu proaste, iar un sfert inutile. Tot ar rămâne destul cât să justifice efervescenţa editorială de azi! Şi, la urma urmei, dacă autorii îşi plătesc imprimarea şi hârtia, nu văd de ce s-ar cuveni să ne alarmeze accesul neîngrădit la tipar – cu atât mai mult cu cât o „repede ochire” asupra situaţiei din trecutul ante-revoluţionar lasă loc unei mirări cât roata carului: „dom’le, chiar aşa să fi fost cândva?” De regulă, vina se pune pe seama cenzurii, care, fie odată şi odată spus, era ultimul prag şi nu marele, adevăratul responsabil.

Răsare, din când în când, câte o carte plină de surprize consacrată răposatei Direcţii a Presei şi Tipăriturilor, câte un articolaş acuzator ici-colo... şi toate se referă la Cenzură cu C mare, ca unică instituţie de represare a ideilor.

Ei bine, n-a fost deloc aşa: în România, n-a funcţionat o Cenzură, ci şaptezeci şi şapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînţelese, implicite ş.a.m.d. Unele întru totul stupide – ceea ce nu le făcea mai puţin periculoase – altele amical-contondente, dar şi unele abia bănuite, întrezărite, inaccesibile. Destinul cuvântului scris îşi încâlcea firul într-o reţea orwelliană complicată şi contorsionată, de care generaţia post-decembristă de scriitori pur şi simplu n-are habar.

 Capitolul I: PRE-CENZURA. Îşi închipuie cineva, astăzi, că, pentru “a ieşi în lume”, orice text avea nevoie de aprobarea (cu ştampilă!) unui... cenaclu? De necrezut (acum), dar şi Marin Preda şi Paul Everac şi Nichita Stănescu, erau obligaţi să prezinte editurii manuscrisul însoţit de un... referat al oricărui cenclu literar – putea fi şi al Căminului Cultural din Belciugatele. Evident, formalitatea, emanată, se pare, chiar de la marele cârmaci, n-a luat-o în serios nimeni din sectorul editorial (la “Junimea”, făcuserăm rost de ditamai teancul recomandărilor în alb, pentru a scuti autorii de penibilul prezentării textului într-o şedinţă de cenaclu suprasaturat de veleitari şi “tinere speranţe”).

Planul editorial, în cazul unei Case de presă din provincie (funcţionau edituri la Cluj, la Iaşi, apoi şi la Craiova şi Timişoara) urma să primească mai întâi avizul Comitetului Judeţean de Cultură (evident – şi “educaţie socialistă”). Totdeauna apăreau obiecţii şi sugestii... interesate. După care, se cerea aprobarea Secretariatului Comitetului Judeţean de Partid. Conta, desigur, nu substanţa manuscrisului, ci prezentarea redactată în editură. Pălmaşii din redacţie se specializaseră în prezentări-lozincarde-beton, care, de regulă, nu prea aveau legătură cu realitatea cărţii. Mai departe: Planul se trimetea la Serviciul Sinteză al Centralei Cărţii. Care, la rându-i, tria şi centraliza propunerile urmând a le trimite la Direcţia literară a Consiliului Culturii (şi, desigur, “educaţiei socialiste”).

 Toate forurile amintite mai sus veneau cu rigori proprii, “implementau” pile, rezervau prefeţe şi studii introductive pentru instructorii din sistem şi, mai ales, verificau dacă aşa-numitele “comenzi sociale” (“omul nou”, canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul ş.a.) se regăsesc în Plan. Figurau totdeauna, dar erau titluri “de ornament”.

Ultima etapă a pre-cenzurii: aprobarea Secretariatului CC al PCR. Nimeni n-avea acces la respectivul for, de unde şi imposibilitatea aflării motivaţiei în virtutea căreia cutare titlu dispărea din plan (la acest nivel, nu se adăuga, ci doar se operau tăieturi).

În materie de teatru, pre-cenzura era şi mai terifiantă. Funcţiona şi aici obligativitatea stupidă a recomandării unui cenaclu. Proiectul de repertoriu era, apoi, “supus dezbaterii oamenilor muncii”. Adică, sculerul ori văcarul, ieşit ostenit şi asudat din tură, era dus cu cârdul la Club, unde se întâlnea cu reprezentanţii Teatrului. Aceştia îi vorbeau despre Büchner ori Pirandello, iar bieţii făuritori ai bunurilor materiale erau cu gândul doar c-au pierdut rândul la jinduita coadă unde “se dădea” parizer pe buletin.

Repertoriul se propunea, apoi, spre aprobare Organizaţiei de bază PCR din Teatru, spre a fi trimis, mai departe, la Direcţia Teatrelor din CCES, la Secretariatul CC – mă rog, tot tacâmul... Acesta ar fi etajul I – PRECENZURA, în care instituţia învinuită nici nu era implicată. Urma CENZURA propriu-zisă, dar şi POSTCENZURA. Cu alt prilej, le vom evoca.  Ca să se ştie. A tipări o carte, acum, e floare la ureche. Altădată, ehei, ce trudă, ce aventură!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Chiar aşa a fost!.

Comentarii