O iniţiativă salutară, iar noi n-avem dreptul să-i urăm decât ca memoriile sale să ia piuitul mondial şi să le întreacă în succes pe cele ale colegului Churchill, aducând poate şi-un premiu Nobel ţării noastre, care mereu se vaită că n-are în vitrină aşa un trofeu cinegetic. Fără ironie: dacă e să ne amintim doar că viitorul scriitor de memorii a trudit la „Scânteia”, că apoi s-a oţărât la regele Mihai ca la un chelner puturos, că a fost câţiva anişori coleg de redacţie cu dispărutul Mitică Tinu şi că-n plus şi-a aranjat freza în luciul cheliei lui C.T. Popescu, chiar că are ce povesti. Eu mă declar de pe acum un cititor al slovei andoniene şi promit să cumpăr două exemplare, când o apărea opera: unul pentru citit cu creionul în mână şi altul de lux, legat în piele.
Totuşi, ca să mă familiarizez cu stilul maestrului, am mers zilele astea la bibliotecă, pentru a consulta scrierile andoniene din perioada de după 1990. Am ales la întâmplare articolul „Reprezentanţi ai guvernului ţării, loviţi în ducatul haosului”, apărut în „Adevărul” din 23 mai 1990. Scria domnu’ Andon acolo, cu pana-i roşie de furie, despre manifestanţii din Piaţa Universităţii: „Îngerii slinoşi din Piaţa Exhibiţioniştilor au coborât o nouă treaptă a decăderii.”
Vai-vai-vai, maestre, dar tare agramat îi sună urechii noastre! Ia să ne gândim niţel: pot fi treptele coborâte altfel decât ale decăderii? Puteam oare să-i zicem viceversa că „îngerii slinoşi au urcat treptele decăderii”? Vedeţi, dragă maestre, naiba să le ia de trepte! Nu puteai găsi şi matale o altă metaforă, mai puţin sforăitoare?
Ştiţi ce vă sfătuiesc, stimate clasic? După ce memoriile dumneavoastră vor fi scrise, daţi-le la tradus în limba română.