Mircea Radu IACOBAN

Nu, nu vă gândiţi la Creangă. De astă dată, autorul isprăvii este David Friedman. Cartea „O istorie culturală a penisului” a apărut nu de mult la onorabila editură „Humanitas” şi îşi propune să demonstreze că mădularul, deloc scârbavnic, este mai mult decât o simplă parte a corpului uman, având statut de „idee ce defineşte locul bărbatului în lume.” Plauzibil, câtă vreme nu prea văd posibilitatea apariţiei unor cărţi despre istoria culturală a pancreasului, ficatului, plămânilor, inimii chiar (examinată strict anatomic, fără conotaţii metaforice); penisul însă, se pretează la varii disertaţii, interesând nu numai funcţionalul fiziologic, ci şi etica, morala, filosofia, religiile, ba chiar şi politicul. Dovadă: reacţia preşedintelui Johnson (1971) care, încolţit de câţiva reporteri ce-l zădărau cu întrebări privind motivele continuării războiului în Vietnam, n-a mai găsit alt argument decât descheierea prohabului şi arătarea penisului – gest însoţit de exclamaţia „uite, de-asta!”

Cartea ziaristului de la „Vogue” n-are nimic comun cu deşucheatul val de producţii porno, ilicit asociat (la noi) cu „modernitatea expresiei literare dezinhibate”. E-o cercetare serioasă, documentată chiar în exces, scrisă amuzant, pe un ton ştrengăresc-complice. O ia de la plebicist, adică de la antica Eladă („orice grec îşi vedea penisul ca pe o măsură a apropierii de puterea divină, de inteligenţa divină – şi de nebunia de inspiraţie divină”), trece prin istoria imperiului roman („generalii romani promovau soldaţii pe baza dimensiunii penisului”), ajunge în Evul Mediu („Dumnezeu a dat diavolului o putere de vrăjire mai mare asupra penisului decât asupra oricărui alt organ uman” – credea Toma d’Aquino), reproduce o insolită cugetare a lui da Vinci („Bărbatul căruia îi e ruşine să-şi arate penisul sau să-l numească, se înşală. În loc să se zorească a-l ascunde, s-ar cuveni să-l arate cu mândrie”) spre a poposi îndelung întru lămurirea întrebării dacă, într-adevăr, negrii sunt mai dotaţi din acest punct de vedere faţă de reprezentanţii rasei albe.

Se pare că, totuşi, nu! (Un argument l-ar putea oferi şi borcanul ce găzduieşte în spirt, la Institutul Mina Minovici, mădularul încovrigat şi înghesuit al haiducului Terente…) Macrofalia negrilor ar fi simplă legendă (depinde, zicem noi, şi de cine măsoară) menită să ofere susţinere rasismului. În 1867, clericul Payne, din Tenessee, a scris că negrii au fost creaţi înainte de Adam, ei fiind una dintre perechile de animale luate de Noe pe arcă, organul lor supradimensionat probând astfel o identitate rasială negativă. Dac-ar fi să învie Payne, mă-ntreb cu ce ochi l-ar privi pe preşedintele său, Obama…

Un consistent capitol este consacrat avatarurilor potenţei masculine, evocându-se şi pilda oferită de „efectul Coolidge”: preşedintele Coolidge, împreună cu soţia, vizita o fermă de păsări. Remarcând un cocoş ce încălecase victorios găina, doamna s-a interesat: „Face asta mai mult de o dată pe zi?” „Sigur, de zeci de ori” – i-a răspuns fermierul. Afectat de ironia bănuită în întrebarea soţiei, preşedintele a cerut un plus de informaţii: „cu aceeaşi găină?” „Nu, totdeauna cu alta”. „Aha – s-a lămurit Coolidge – spuneţi-i asta şi doamnei”…

Cartea lui Friedman nu recomandă remediile străvechi contra impotenţei (decoct de şopârle uscate, testicule de ţap prăjite în unt limpezit, muşte pisate, badijonări cu frunze de salcâm în miere ş.m.a.), ci îşi scoate pălăria în faţa performanţelor Viagrei. Concluzionând: „După mii de ani în care a tot întrebat cine controlează pe cine – el pe mine, sau eu pe el?, bărbatul a găsit în sfârşit puterea de a răspunde cu ajutorul chimiei: eu îl controlez pe el.”

Hai să fim serioşi! Iluzie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Povestea penisului.

Comentarii