Mircea Radu IACOBAN

Două sunt căile de accedere a răposaţilor în cartea-dicţionar a Cimitirului „Eternitatea”, despre care am scris în tableta precedentă: prima condiţie – să fi fost o personalitate recunoscută în epocă şi-n posteritate – dar merge şi dac-ai avut parte de un monument, bust, statuie, basorelief, piatră tombală cu  anume valoare artistică. În cele mai multe cazuri, se întrunesc amândouă criteriile, dar sunt şi situaţii în care numele decedaţilor nu spun mai nimic, construcţia funerară trebuind să preia sarcina legitimării lor ca locatari într-o altă lume ieşeană în care, cum spunea I. Kalustian, „doarme o istorie compactă a spiritului şi evoluţiei moderne româneşti”.

Aşa că, rătăcind printre mormintele conştiincios inventariate de Olga Rusu, afli şi eroi ai războaielor mondiale, şi funcţionari CFR, şi (foşti) mari proprietari, şi ofiţeri mărunţi, şi actori de renume, şi neveste de rând, şi mari oameni de stat, şi unionişti, şi anti-unionişti, comunişti şi anticomunişti – destine împlinite, destine ratate ale unor trecători prin astă lume în care au izbutit să lase urma notabilă a vreunei înfăptuiri, ori barem, la mormânt, o mărturie în piatră cu valoare artistică de sine stătătoare. Cea mai frumoasă statuie din cimitir, realizată de Federico Gaetano Villa în marmură albă de Cararra (1891) îl înfăşează pe M. A. Gerian. Nu ştiu cine a fost acest Gerian. Statuia, rămâne. Ar face figură frumoasă în  oricare din muzeele de artă ale lumii – cum şi alte lucrări în piatră, marmură, lemn, bronz, realizate în ţară sau aduse de peste hotare şi instalate la „Eternitatea”, le-ar onora cu prisosinţă. Scrupulozitatea autoarei a îndemnat-o să încerce a oferi şi imagini ale lucrărilor… şterpelite de-a lungul anilor (în special, nu ştiu de ce, după 1995).

Vedem, în carte, bustul lui V.I. Bejan. Îl vedem şi… nu e. După cum nu mai există nici bustul peisagistului Carmazin-Cacovschi (fostul arhitect şef al unor mari oraşe: Harkov, Odesa, Ialta, Constanţa, Craiova, Iaşi).

Nu-s singurele lipsă la apel.  „Circuitul bronzului în natură” a determinat, probabil, metamorfozarea unor chipuri… în altele. Cine ştie care bust mai recent turnat nu tăinuieşte, în memoria moleculei de bronz, trăsături din figura predecesorului, aflat cândva pe alt soclu! Fiindcă la „Eternitatea”, cimitir mult schimbat în bine datorită grijii şi eforturilor Primăriei, încă… se fură. Până şi de la modestul mormânt al părinţilor mei a fost decupată, cu dalta şi barosul (nu aude nimeni?) o piesă ornamentală, care, probabil, va fi ajuns în alt cimitir ieşean.

Nu voi uita niciodată scena la care am fost martor când însoţeam un grup de scriitori basarabeni (Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Nina Josu,  pentru prima oară în vizită la Iaşi – cred că era în vara lui 1989). După ce au aprins lumânări la mormântul lui Ion Creangă, au vrut s-o facă şi la cavoul lui Kogălniceanu. Coborâm treptele. Oroare! Zidurile criptelor şi plăcile de marmură sunt proaspăt sparte. Sicriul, pare-se, de plumb,  al soţiei lui Kogălniceanu este tras afară din criptă, găurit, scotocit. Şuviţe de păr albicios, stofe putrezite, oase gălbui… La plecare, pe treptele înguste, ne încrucişăm cu un echipaj al Miliţiei, venit să caute amprente. Le-au găsit, cu siguranţă, pe ale noastre. Făptaşii n-au fost prinşi nici până azi.

Fie ca această carte dedicată „Eternităţii” ieşene să atragă mai hotărât atenţia asupra grijii pentru păstrarea memoriei celor ce nu mai sunt şi să demonstreze încă odată – dacă mai era nevoie – legitimitatea spuselor lui Asachi: „un popor fără morminte moare şi nu poate avea dreptul la dăinuire şi istorie”.

Dacă n-ar fi coperta de tot provincială, aş spune că ne aflăm în faţa unei monografii-model, impecabilă din toate punctele de vedere.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Te-am zărit printre morminte.

Comentarii