Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cât de la cer la pământ este distanţa dintre „obicinuinţele” moldovenilor trăitori la sfârşitul veacului al XIX-lea şi cele ale urmaşilor lor de azi. Nu propun cine ştie ce pogorâre în adâncuri misterioase ale istoriei, ci, simplu, o incursiune în viaţa şi petrecerea bunicilor noşti.
I-am cunoscut, ni-i amintim, dacă închidem ochii le şi revedem chipurile blânde, ostenite şi ridate – n-ai zice că un veac, ci o întreagă lume ne desparte! Nimic nu se mai potriveşte, de la rutina îndeletnicirilor zilnice la ritualul călătoriilor-eveniment, de la „filosofia amorului” la tristele petreceri pe ultimul drum, de la simplitatea şi modestia distracţiilor vremii, la rigoarea stratificării sociale potrivit rangurilor, titlurilor şi slujbelor. Va fi având nepoţi şi Ion Grigoriu-Havas, considerat a fi fost unul dintre cei mai demni de respect gazetari ieşeni ai perioadei. Ştiu urmaşii lui că acest reputat om de presă nu s-a împăcat în ruptul capului cu invenţia telefonului şi că nu l-a utilizat niciodată? Răspunsul lui la invitaţia de a ridica receptorul era, invariabil, acelaşi: „Poa’ să fie şi Vodă, eu la telefon nu vorbesc!” De altfel, nu s-a urcat niciodată în tramvai, iar de tren, nici nu voia să audă. Închipuiţi-vi-l pe Grigoriu-Havas în Iaşul de azi, sufocat de maşini înşirate la stopuri, împânzit de telefoane mobile, survolat de avioane, potopit de televizoare, gâdilat de aerul condiţionat, populat din belşug cu studenţi făr-de giubele şi studente cu fusta de-o palmă!
Răsfoind vechile gazete şi cercetând opurile gălbejite ale memorialiştilor, înţelegi dimensiunea saltului izbutit în câteva decenii de la târgul patriarhal în care zilnic, la patru trecute fix, pe strada Carol, covrigarul Franţ îşi îmbia clienţii ţipând distihul „Trei chifle, zece bani / La boieri şi la golani” către statutul de oraş-marcă al graniţei estice a Uniunii Europene. Ia să vedem, de pildă, cum se distrau bunicii şi străbunicii noştri? Desigur, înainte de orice, în funcţie de starea pungii. Teodor Burada despre sfârşiturile de an: „Revelioanele, mai cu deosebire, luau nişte proporţii grandioase de te uimeau. Cu câte două luni înainte, multe dintre toaletele doamnelor se comandau la Paris, iar supeul se pregătea de bucătari aduşi din străinătate…”
Mai toată lumea bună a Iaşilor era abonată la Teatrul Naţional din Copou. Lojele erau ticsite cu mobilier şi covoare aduse de acasă, aşa că nu semănau una cu cealaltă. Balurile mascate adunau periodic protipendada; poporănii de rând nu ratau petrecerile câmpeneşti de la Pester, la Manta Roşie, la Şoituz, dar mai ales la Copou, unde – spune Rudolf Suţu – „lua parte o lume imensă, cu colb până-n naltul cerului, cu copii călcaţi în picioare şi cu rochii rupte şi pălării turtite…” Pe post de cinema se afla „fotoplasticul” – 50 de bani intrarea.
Cine-şi mai aminteşte de instalaţia ce oferea privitorului („două stecle de persoană”) diapozitive (cred) cu felurite imagini, adică, aşa cum spunea reclama, „vederi şi figuri din toată lumea”. Tot din jocuri de lumini se nutrea şi spectacolul figurinelor articulate: „un singur ceauş punea în mişcare nişte păpuşi tăiete din carton”, astfel înfiripând o reprezentaţie de umbre, susţinută cu textul rostit „din off”. La mare trecere era cânticelul comic „Von Kalikenberg” (autor, Ion Ianov), singurul care s-ar putea zice că-şi păstrează ceva actualitate… inerţială: „Toate nemţile vorbesc / Că la ţară românesc / Toţi faliţii pot să vie / Ca să facă bogăţie!”Premonitorie, strofa ce urmează pare a vorbi despre… Bechtel: „Kilometri poţi să faşe / Mii şi sute, chit îţi plaşe / Şi habar de grijă n-ai / Că în veci samă nu dai”. Exista disponibilitate şi generoasă receptivitate pentru farse. De 1 aprilie, rezervatul savant Gr. Cobălcescu a vestit că s-a descoperit, la Repedea, un vulcan gata-gata să erupă. Drept pentru care, în mare grabă, au început să se alcătuiască planuri de evacuare a Iaşului! Seară de seară, pe uliţele târgului treceau păpuşarii, care întrebau, la ferestre, dacă gospodarul îi primeşte şi vor să-i cânte cu perdea sau făr-de. Strigau cât îi ţinea gura: „Păpuşi, păpuşi de la Huşi / Cu capul cât un căuş / Păpuşele franţuzeşti / Tot să stai să le priveşti.”
Da, topitu-s-au zăpezile de odinioară…
