Mircea Radu IACOBAN

Cine pândeşte greşeala altuia… cade singur în ea! Cititorii vor fi corectat tacit (sper!) eroarea din finalul trecutului articol, unde, în fuga tastelor, în loc de 7, am scris 2, astfel îmbătrânindu-l ilicit pe Eminescu. În aceeaşi zi, într-o tabletă apărută în altă foaie, am scris în titlu „De amicitiae”, încălcând regulile dativului, ce nu îngăduie păcătosul de „ae” final. De unde se vede că sunt zile şi zile.

Câte odată eşti mai aproape de eroare şi habar n-ai că bioritmul, zodia, ursitoarele ţi-au hărăzit aplecare către pârdalnica greşeală, de care ajungi să-ţi dai seama abia când citeşti textul tipărit – adică, prea târziu. Drept pentru care rog de iertare şi, cum se spune când vrei să depăşeşti un moment mai puţin plăcut, mulţumesc pentru înţelegere!

O regulă aproape fără excepţie: românul face grevă cu gândul la propriile-i interese: lefuri, sporuri, taxe, burse, drepturi „conexe”, condiţii de muncă; n-am prea văzut mişcări revendicative dedicate interesului general. Dar iată şi o abatere de la regulă: ceferiştii ameninţă cu amorţirea trenurilor din pricina amărâtei stări a infrastructurii căilor ferate. S-ar cuveni să nu-i privim chiorâş şi să le fim chiar recunoscători: nu se gândesc doar la starea propriului buzunar, ci încearcă să tragă un semnal de alarmă extrem de necesar. Obsedaţi de istorica penurie de autostrăzi, am lăsat de izbelişte căile ferate: grosul banilor se duce către glorioasele Bechtele, iar drumul de fier nu numai că nu dă semne ale alinierii la performanţele europene, ci-şi sleieşte şi bietele resurse cu care s-a procopsit pe vremea împuşcatului. Soluţia la ordinea zilei, în caz de avarii, nu mai este, cum s-ar crede, începerea imediată a remedierilor, ci, mai simplu şi mai româneşte, fie prin închiderea definitivă a liniei (Oradea-Holod), fie prin devierea pe rute mult ocolitoare (Bucureşti-Giurgiu, de ani buni prin Videle, din pricina unui amărât de pod), fie, cel mai adesea, prin impunerea unor umilitoare şi eterne restricţii de viteză.

Cum s-ar zice, operaţia a reuşit, pacientul, mort. Subfinanţarea a eliminat total CFR-ul din efortul european de reducere a timpilor de mers – ba, mai mult şi complet inexplicabil, s-a ajuns ca pe secţii complet şi costisitor modernizate să se circule cu viteze inferioare celor anterioare. Distanţa Ploieşti-Bucureşti o parcurgea bătrâna şi ostenita locomotivă cu aburi Pacific 231 în 39 de minute. Acum, pe terasamentul hiper-consolidat, înzestrat cu tip de şină ce permite viteze de 160 km./oră, aceiaşi 59 de km. îi faci, cu aceleaşi trenuri, în 40-41-44 de minute. De ce, atunci, toată truda şi cheltuiala? Mister!

Într-o însemnare din Carnetul XXXII, Mihail Sadoveanu înregistra performanţele căii ferate în materie de viteză: în 1835, 20 km./oră, în 1850, 40 km., în 1893, 58 km., în 1905, 103 km. Cu toată ruşinea trebuie să constatăm că, în 2008, România se află la nivelul anului 1893: marea majoritate a trenurilor de tip clasic, rapide şi accelerate, nu acoperă, într-o oră, mai mult de 60 km. În acelaşi interval de timp, ajungi cu EC13 de la Dortmund la Köln, cale de 166 km! Ca să nu mai vorbim despre  TGV-ul francez, despre performanţele de-a dreptul ireale obţinute de japonezi etc. etc. Iar vechile răni ale căilor ferate române, din lipsă cronică de fonduri, au ajuns în pragul cangrenei.

În urmă cu 20 de ani, secţia Făurei-Tecuci o parcurgea trenul 666 în 70 de minute. Aceeaşi rută, acelaşi tren în 2008: 121 minute. În două decenii, nu s-a remediat nimic: e mai simplu să reduci viteza trenului pe jumătate (nu mănânci din timpul tău, ci al călătorilor) şi s-o laşi aşa în veci de veci. De la Bucureşti la Constanţa, de la două ore şi jumătate, s-a ajuns la aproape cinci. În 1986, de la Buzău la Făurei, drumul cu trenul accelerat dura jumătate de oră. Acum, îţi ia o oră! De ani şi ani, nimeni nu se îndură să rezolve situaţia terasamentului afectat de alunecări în zona Galaţi-Tuluceşti, unde garniturile se târăsc ca după mort: 14 km. în 36 de minute! Pe multe, chiar foarte multe secţii, în fiecare an se adaugă 2-3-7 minute la timpii de mers, adică, exact pe dos faţă de cursul general al dezvoltării căii ferate, aflată în tot mai aprigă dispută concurenţială cu avionul şi automobilul. Aşa că greva ceferiştilor ar fi mai mult decât îndreptăţită. Au atâta dreptate încât… s-au speriat de ea, renunţând la protestul anunţat. Glasul roţilor de tren rămânând să răsune, în România, din ce în ce mai tânguios.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Tânga roţilor de tren.

Comentarii