Cătălin MIHULEAC

De fiecare dată când pe masa mea aterizează câţiva cartofi – indiferent de forma pe care ei o îmbracă: pai, piuré, prăjiţi sau ţărăneşti – în timp ce-mi leg la gât şervetul, obişnuiesc să rostesc:

-Mersic, Antoine, mersic bocù, măi băiatule!

Trec drept un  ciudat, din cauza obiceiului meu de a mulţumi unei persoane invizibile; iar odată, un chelner mi-a servit-o:

-Stimate client, nu permit nimănui să-mi spună Antoine!

-Dar nu pe dumneavoastră v-am numit Antoine, stimate chelner.

-Atunci pe cine, că nu mai e nimeni în restaurant?

-L-am invocat pe Antoine Parmentier. Deoarece, dacă azi putem alinia în farfurie o duzină de cartofi perfect disciplinaţi, datorăm acest lucru vrednicului farmacist Antoine Parmentier.

-Fel de fel de ciudaţi intră în localul ăsta! - a mormăit chelnerul, în timp ce s-a îndepărtat tăcut, scărpinându-se în moalele capului, devenit deodată foarte tare.

 

Importat din Peru, pe la 1540, bondocul cartof nu ghicea nimic din gloria ce i se prepara. În prima lui aventură europeană, a trecut drept un toxic de ultimă speţă, fiind inclus doar în meniul vitelor.

Dar Parmentier, trăitor între 1737 şi 1813, a prins drag de această legumă oropsită şi s-a gândit să umble puţin la norocul ei în viaţă. Mai întâi, i-a făcut o asemenea propagandă la curte, încât Ludovic al XVI-lea, cu un teribilism propriu regilor şi preşcolarilor, şi-a împopoţonat butoniera cu flori de cartof. Apoi, pentru a fi sigur de reuşita programul său „mese pentru mase”, a uzat de o şmecherie: a aranjat să se planteze cartofi pe terenurile de la periferia Parisului, aranjând să fie păziţi ostentativ ziua, special ca să îndemne populaţia să-i fure, după lăsarea întunericului. Ceea ce populaţia a şi făcut, întrucât populaţiile reacţionează identic la anumiţi stimuli. Iar în 1771, Academia de medicină din Paris a recomandat în sfârşit înfruptarea fără riscuri din carnea cartofului.

În acest mod a pornit incredibila ascensiune a cartofului, care, cot la cot cu cinstita fasole, a salvat de la inaniţie atâtea şi atâtea neamuri, inclusiv pe al nostru.

Dar recunoştinţa popoarelor are picioare scurtisime. În timpul Revoluţiei, uitând că nu crapă de foame tocmai datorită cartofului, bunii francezi şi-au amintit că Parmentier se cam trăgea de brăcinari cu casa regală, motiv pentru care l-au declarat „duşman al poporului”, fugărindu-l din Paris. Ulterior, avea să fie reabilitat, iar azi se odihneşte în cimitirul parizian Père Lachaise, într-o companie ultraselectă.

Legenda spune că proprietarii de la „McDonald’s” sunt cei care cu mâna lor plivesc mormântul farmacistului şi aprind din când în când câte o lumânare de preţ modic.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Aventura bondocului cartof.

Comentarii