Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Iată, de pildă, tezaurul de informaţii reprezentat de cărţile lui Rudolf Şuţu (el îşi scrie numele „Suţu”, probabil din pricina ortografierii franţuzite „Suotzou”); cele două volume din „Iaşii de odinioară” (1923, 1928) nu s-a învrednicit nimeni să le reediteze, iar cercetarea lor este permisă doar în regim de sală la Biblioteca Universitară, aşa că au rămas necunoscute marelui public. Nu-i o carte cu cine ştie ce virtuţi stilistice şi însemnată valoare literară a scriiturii în sine. Dimpotrivă. Este, însă, doldora de informaţii variate şi credibile, datorită faptului că provin de la contemporanii personalităţilor evocate, deci, sunt „la prima mână”, ferite de inerentele distorsiuni ulterioare şi de deformările folclorizante.
Chiar dacă atenţia autorului a fost atrasă mai ales de bizareriile comportamentale din perioada „întunecării” lui Eminescu, situaţiile revelate devin importante pentru istoria literară fie şi numai pentru faptul că risipesc teza contrafacerii diagnosticului din epocă. Felurite şi risipite ici-acolo, consemnările îl surprind pe poet în cele mai varii ipostaze. Iată-l în localul lui Berl Finkelstein, de pe strada Lăpuşneanu, unde adesea puteau fi întâlniţi Iacob Negruzzi, Gh. Panu, Caragiale: „De câte ori Eminescu nu se aşeza într-un colţ al unei odăi, singuratic, scriind cu creionul pe fâşii de hârtie înguste, pe care le avea gata tăiate în buzunar şi apoi le arunca pe sub masă, când nu-i plăcea ce a scris! Şi de câte ori băiatul de serviciu nu a măturat, dimineţile, foile de hârtie aruncate de Eminescu, azvârlindu-le afară!”
Menţionarea „fâşiilor de hârtie înguste” conferă autenticitate scenei. Le foloseau, de regulă, gazetarii care aveau oarece relaţie cu tipografia. „Hârtiile înguste”, aşa numitele ştraifuri, provenite din tăierea marginilor topului de hârtie pentru încadrarea în format, au reprezentat până târziu, inclusiv la gazetarii din generaţia mea, „hârtia-concept” înlocuită azi de lap-top-uri, stick-uri şi agende electronice. Închipuiţi-vă ce aduna cu mătura „băiatul de serviciu”, ce valoare ar avea acum acele ştraifuri pentru identificarea variantelor şi, poate, chiar pentru ivirea unor strofe neştiute!
În 1888 se afla, la Liceul Naţional, elevul intern-bursier State Dragomir, viitorul june prim al scenei Naţionalului. Predecesorul lui în tezaurizarea graţiei publicului, actorul Teodor Popescu, urma să joace în premiera cu piesa „Veneţiana”. Era marele eveniment cultural al târgului (şi unul dintre ultimele, fiindcă în acel an 1888 avea să fie incendiat „din patru părţi odată” teatrul de la Copou şi Iaşii au rămas multă vreme fără sala cu trei rânduri de loje (!) despre care azi nu ştim mai nimic!). State Dragomir, flămând de teatru, abia aştepta gongul premierei, numai că tocmai încasase o notă de 5 şi, potrivit rigorilor de atunci, puteau părăsi internatul doar elevii cu note peste 7.
L-a salvat întâlnirea cu Eminescu („Purta atunci Eminescu un palton vechi, avea bastonul subsuoară şi mânca alune procurate de la Ghiţă Olteanu, care ţinea pe atunci, lângă Liceu, o mică dughenuţă”), pe care l-a implorat să intervină pe lângă amicul său junimist Burlă, directorul şcolii. Burlă a pufnit: „Nu se poate! Cu note mai mici de 7, nu se poate!” „Ei, lasă…” – şi-a început pledoaria Eminescu, izbutind, în cele din urmă, să obţină aprobarea exigentului director. Aşa a ajuns în sala teatrului viitoarea vedetă a Naţionalului ieşean…Tot pe tema Eminescu-teatru, o relatare întristătoare. Începe spectacolul. Instalat în rândul I, poetul nu dă nici o importanţă reprezentaţiei. Răsfoieşte agitat o carte. Ceva îl enerva, drept pentru care începe să rupă filă după filă, exclamând în gura mare: „Dobitoc! Dobitoc!” Şuţu comentează: „Nimeni n-a înţeles nimic din actul I al dramei 'Veneţiana' ce se reprezenta în seara ceia, fiindcă drama ce se petrecea în stal cu una dintre cele mai mari minţi pe care le-a avut până acum neamul românesc era mai interesantă şi mai îngrozitoare decât cea de pe scenă…”
