Aflu că nu-i la prima vizită. Şcoala fiind peste drum, fata îşi ia inima în dinţi şi, rar, în câte o pauză, trece strada, făcându-şi apariţia în uşa cabinetului. De mai bine de doi ani, maică-sa e plecată la muncă în Italia, aşa că a rămas în grija tatălui. Cine ştie ce s-o fi petrecând în acea frântură de familie uitată în România… Doctoriţa îmi spune că, la începutul verii, fetiţa a venit s-o poftească, pe ea şi pe asistentă, la serbarea de sfârşit de an, unde va spune o poezie „lungă şi frumoasă.” Şi-a susţinut invitaţia cu argumentul:
- La mine, niciodată nu vine nimeni.
Cât sunt de hârşit şi îmbătrânit în rele, mărturisesc că aproape mi-au dat lacrimile.
*
Într-un articol publicat nu de mult tot în acest spaţiu, îi deplângeam pe români, care n-au avut parte de o disidenţă strălucită, precum aceea ilustrată de un Havel, Kundera, Michnik. Aflu acum, din presă, că şi Milan Kundera a fost dovedit ca turnător al Securităţii! A doua imensă dezamăgire, după Lech Walensa. Unul după altul, idoli consideraţi exemplari, se clatină şi se sfărâmă, preschimbându-se în anti-modele demne de hulă şi oprobriu.
Mă-ntreb dacă această nouă şi amară revelaţie a documentelor, care-i va afecta neîndoielnic destinul octogenarului Kundera, va influenţa şi receptarea operei scriitorului. Ceea ce n-ar trebui să se întâmple, dar, pe cât de ilogic, pe atât de legic, extazul în faţa prozei şi eseisticii lui Kundera va fi sever surdinizat. O mare întrebare se tot rotunjeşte, devenind obsesivă: mai sunt iluzii şi idoli de prăbuşit? N-om ajunge cu acuzaţiile până la Sfântul Petru, dacă nu şi mai sus? Cât despre români… iată-i ajunşi într-o situaţie ceva mai comodă: nu şi-au făcut iluzii, n-au deziluzii.
*
Ministerul de interne constată cu satisfacţie înjumătăţirea numărului puşcăriaşilor. Isprava este pusă pe seama eficienţei acţiunilor de prevenire, precum şi preocupărilor mai susţinute pentru reinserţia delincventului în societate (scriu „delincvent” şi nu cum se obişnuieşte, adică „delicvent”, fiindcă se trage din latinescul delinquo, delinquare). Aş mai potoli entuziasmul autorităţilor, propunând o a treia explicaţie, pare-se mai importantă decât toate: infractorii români s-au împuţinat fiindcă şi-au luat şperaclul, şişul şi paşaportul, spre a o tuli către alte zări comunitare. Consecinţa: la noi a scăzut numărul puşcăriaşilor, în Italia, a crescut.
*
Teatrul Naţional din Iaşi îşi invită spectatorii să vadă o piesă, zice-se, la modă: „Bad bed stories”, de O. şi V. Presniakov – de fapt, o colecţie de porcării spuse şi arătate verde-n faţă cum nu s-a mai văzut niciodată pe cea mai veche scenă românească. Imposibil să exemplificăm, pur şi simplu hârtia nu suportă. Fiind implicat mai bine de 11 ani în destinele acestei instituţii, mă abţin să glosez pe tema menirii (din totdeauna şi de azi) unui Teatru Naţional şi exigenţele politicii sale repertoriale. Dacă atâta poate trupa ieşeană în efortul de recâştigare a publicului, atâta face. Imposibil, însă, de trecut peste neobrăzarea unei fraze profund insultătoare la adresa spectatorului, tipărită în programul de sală: „Dacă ar zice cineva că este obscen (spectacolul, n.n.), fie că este ipocrit, fie că nu a văzut la viaţa lui decât Delavrancea.” Iată, eu unul, spun că nu-i un spectacol obscen, ci de-a dreptul mizerabil. Deci, ori sunt ipocrit, ori n-am văzut decât „Apus de soare”. Mai ştii? Aşa o fi!