Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Argumentarea menţiona tot dotarea tehnică: trăsura avea „huit resorts” (opt arcuri, adică), în vreme ce suratele ei pe roţi erau înzestrate cu patru, cel mult şase. S-a zis c-ar urma să servească regelui Carol I, când va vizita Iaşiul. Numai că suveranul îl angaja totdeauna în astfel de împrejurări pe renumitul scapet Vasca, decorat pentru serviciile aduse tronului. Aşa că trăsura supraevaluată n-a mai văzut-o nimeni şi a putrezit într-un grajd al municipalităţii. Nihil nove sub sole!
Toate oraşele moldave, şi în special cele două capitale, Iaşii şi Suceava, deţin informaţii amănunţite cu privire la vechile zidiri, mai cu seamă cele religioase: ani de fundare, ctitori, încărcătură istorică, incendii, reconstruiri ş.a.m.d. Mult mai puţine se cunosc despre viaţa de zi cu zi a cutărei urbe, despre existenţa cotidiană a străbunicilor noştri. Altfel spus, mai multe ştim despre pietre decât despre oameni! Cartea lui Gane, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” coboară adânc în făptura veacurilor, „Umbrele” lui Aurel Leon revelează personalităţile începutului de secol XX. Ambele le-am repus şi pus în circulaţie la „Junimea” tocmai în intenţia de a contribui la luminarea cotloanelor acestei lumi dispărute din care-i bine să nu uităm că ne tragem şi ale cărei amintiri abia mai pâlpâie.
Rămânea neinvestigat începutul şi miezul veacului XIX; urma s-o facă cele două volume intitulate „Iaşii de odinioară”, de Rudolf Şuţu, o carte uşor exaltată, dar doldora de informaţii, amănunte, vioaie schiţe caracterologice şi anecdote pline de tâlc. Nu ştiu de ce, proiectul editorial a fost abandonat. Şi câte n-ar fi fost de aflat! Iată, de pildă, realităţile stradale ale târgurilor moldave, acum cucerite definitiv şi iremediabil de zeul automobil ce proliferează în îngrijorătoare progresie geometrică. Azi, alegem, după cum ne permit băierile pungii, între Logan şi Volkswagen. Atunci, opţiunile oscilau între „Lorenz” şi „Victoria”, cele mai renumite mărci ale caleştilor de fabricaţie austriacă.
Şuţu spune că trăsurile ieşenilor înstăriţi erau „totdeauna în cea mai bună stare, lustruite, cu alămurile şi nichelurile strălucitoare; vizitiul, într-o livrea frumoasă şi îmbrăcat cu mult gust; hamurile, de la hămurarii cei mai de seamă din Viena...” Cortegiile nunţilor de azi se străduiesc să iasă în evidenţă prin stridenţa claxoanelor şi naivitatea de prost gust a păpuşilor lipite cu scotch de capota maşinilor. Altădată, se practicau extravaganţe mai moţate: la nunta colonelului Keşcu (fiica sa, Natalia, avea să devină regină a Serbiei), în miez de iulie, sania (!) în formă de scoică a fost trasă de şase cerbi cu coarnele aurite (!) şi aluneca deasupra unei pături groase de zahăr pisat, pe care, după trecerea cortegiului, s-au repezit să-l adune sătenii gură cască de pe traseul conac-biserică… Birjarii se închiriau cu luna. Prestaţia celor fără de angajament înfiripa transportul în comun al epocii. Clientul putea fi acceptat ori refuzat fără explicaţii.
O cursă costa 1 leu (la Iaşi) din centru până pe tăpşanul din capătul Copoului – strada încă nu exista, s-a tăiat abia în 1851, era doar un câmp verde, repede colbăit de întrecerea atelajelor vijelioase. Se vede că acele curse de caleşti sunt strămoaşele competiţiilor bolizilor de azi. Organizatoarea cavalcadelor era Natalia Şuţu, iar cel mai frumos (şi faimos) echipaj aparţinea colonelului de cavalerie Vârnav (1870). A te afla în trăsura mânată de un birjar vestit era un însemn al bunăstării clientului. Scapetele Mişa avea „cupélele” cele mai luxoase. Confratele său de meserie şi credinţă, Nicu Nanu, era respectat şi disputat fiindcă îl plimbase prin Iaşi pe regele Ferdinand. Cel mai vestit dintre toţi, Carpo, îmbrăcat într-o „frumoasă manta rusască, de culoare verde, strânsă la şolduri şi cu brâu roş” era în mare cinstire, fiindcă îl ducea pe prefectul de poliţie Iorgu Lăţescu la cercetarea accidentelor şi izbutea să ajungă din urmă vitezomanii. După cum se vede, de la poliţie am plecat, la poliţie am ajuns…
