Agitaţiile pricinuite de deconspirarea unor şperţuri în lumea parchetelor justiţiare nu trebuie privită decât ca un accident. Da, astfel de evenimente se produc, fiindcă atât conducătorul şpăgilor cât şi copiloţii săi nu adaptează viteza de deplasare la condiţiile de trafic, vizibilitatea fiind redusă iar semnalizarea ineficientă.
Nu trebuie să fii expert în a privi în adâncuri, pentru a descoperi hemoroizii problemei. Se subînţelege că un procuror scoate la greu banul pentru a ajunge şef la un parchet de pe lângă o Ogradă de Apel; fiindcă, în noua sa funcţie, va căpăta de „n” ori mai multă şpagă. Astfel, ceea ce a dat este lin amortizat, Domnul fie lăudat. Mita plătită de el e ca un felinar roşu deasupra unui bordel; orice trecător aflând, dintru început, că acolo, la bordelul Ogrăzii de Apel Piteşti-Bucureşti-Ploieşti, poţi gusta contracost din plăcerile oferite de o justiţie tare perversă.
Cred că hemoroizii chestiunii în cauză sunt chiar mai adânci decât se crede, deoarece, încă de pe băncile facultăţii, viitorii procurori şi judecători cunosc dresajul cu biciul aspru al fraudei, fiind deseori siliţi să umble la teşcherea, pentru a-l unge pe dom’ profesor. Nu-s greu de intuit năravurile pe care cu precocitate ei le deprind; nu-i greu de ghicit ce justiţie vor întrupa ulterior, când vor intra în pâine ca în brânză.
Îmi aduc aminte, în urmă cu vreo zece ani, cum, la un examen cu decanul unei facultăţi de drept fruntaşe, un student a fost prins copiind, de către un asistent. Micul infractor a tras o ceartă de la egal la egal cu proful, care în final l-a pedepsit drastic, punându-i în carnet nota... 9 (nouă). Şi ce dacă regulamentul universităţii prevedea exmatricularea fără comentarii?
Întâmplător sau nu, studentul era chiar nepoţelul decanului. Degeaba insistaţi, n-o să vă spun cât de uriaş este el azi pe scara justiţiei româneşti.