Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Românii au obsesii proprii, individualizante, capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemţi, găgăuzi? Se pare că da. Un text anonim circulă pe net şi-şi propune să inventarieze, una câte una, obsesiile naţiei noastre, astfel alcătuindu-se un top 10 - discutabil, amendabil, dar, până la urmă, demn de luat în seamă.
Prima obsesie: ”casa pe pământ”.
Comentariu: în urmă cu 40-50 de ani, românul îşi dorea apartament la bloc. Scăpa de grija lemnelor, ajungea, de la periferie, în centru, din cătune, în buricul târgului şi, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluţia capabilă să asigure accesul la civilizaţie şi modernitate. Cele dintâi blocuri construite în Iaşi (zona Păcurari) sunt şi acum la mare cinste: au pereţi zdraveni, din cărămidă, baia şi wc-ul separate, camere mari, decomandate, parchet de stejar, planşee insonorizante. După apariţia cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II şi III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului şi instituirea recomandării cinice „puneţi un pulover în plus”, dar mai ales după popularea noilor construcţii cu locatari de toată mâna, incapabili să respecte regulile convieţuirii supraetajate, românul a început să viseze la „casa pe pământ”.
De luat în calcul şi zestrea genetică: orice investigaţie genealogică descoperă, în cele din urmă, strămoşul ţăran, legat de pământul, căscioara şi ograda sa. Contează, apoi, şi ivirea posibilităţilor materiale, altădată iluzorii, în virtutea cărora au apărut puzderie de vile cât gara Paşcani. Să considerăm, deci, această primă „obsesie” ca fiind reală şi, pe undeva, înscrisă între limitele normalităţii.
A doua: „românul este devorator de televiziune”. Se pare, chiar cel mai avid din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărţii, dă naştere culturii urechiste (de fapt, pseudo-cultură) şi crează o lume paralelă, cu idoli de carton şi ierarhii ilicite.
Obsesia a treia: „Coelho”.
Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai citit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. E-un moft snob, care nici elitist n-are cum fi. N-am să pricep niciodată cum a funcţionat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental, ce are, acum, legiuni de fani, se re-editează non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franţa vreme de cinci ani şi-i potopit de premii internaţionale. Ba a făcut şi pârtie: în siajul „Alchimistului”, toate cărţile lui Coelho au devenit vedete editoriale. Repet: nu înţeleg de ce.
Numărul patru: „Obsesia ţaţelor” aducătoare de rating. Numai că prea multe dame goale în pagina de gazetă şi pe micul ecran duc la sastisire şi la lipsă de reacţie.
Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceauşistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, e-n curs de instalare imunitatea la dame goale.
Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, şi cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate, şi cântă „Puşca şi cureaua latăăă…” După care-şi jeleşte potenţa de odinioară: „Ce bărbat am fost odatăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei naţii, cu precădere la cele latine.
Obsesia a şasea: „maşina”. Într-adevăr, pe străzile noastre circulă maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii. Şi-i doar începutul sufocării stradale!
Pe locul al şaptelea: „Obsesia cărnii din congelator” - să fie acolo, cine ştie… Are temei legal şi istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur!
Pe locul opt: „Obsesia celularului”.
Am cunoscut, într-o margine de sătuc amărât, un moşneag care avea ţol în loc de uşă, lut pe jos, paie scămoşate pe bojdeucă, cutii de conserve pe plită în loc de oale şi-o pungă de plastic pe post de sticlă la geam. Bătrânul vindea pescarilor râme. I-am dat comanda şi, când l-am întrebat cum aflu când se face livrarea, mi-a răspuns cu simplitate: „Păi, notaţi, 0744…”
În fine, o altă obsesie, nu tocmai desluşit exprimată: „Dacă el nu face, de ce să fac eu?”Mă rog, o fi şi asta.
Oricum, lista rămâne deschisă. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuţie personală, o obsesie cu adevărat românească şi veche de când hăul: „să moară capra vecinului.”
